vineri, 22 ianuarie 2016

Tangoul fulgilor de nea



Fulgi mari si grei cad des din cer.
Fulgi albi, rotunzi se-arunca spre pamant,
Si parca danseaza-mpreun-un tango
Imbratisand tot in jur in albul covor.
Cand buze fierbinti in dans intalnesc
Se topesc de iubire. Se topesc si iubesc.
In palma de vrei sa-i opresti, ii topesti
Dar tangoul nu poti nicicum sa-l opresti.
Tot ce poti e sa crezi. Poate chiar sa zambesti.
Iar, de dor de tango ai sa simti... sa iubesti!

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Iti multumesc, Marta!



Am intrat in 2016 cu o datorie. Am o datorie fata de o fetita pe nume Marta Maria care m-a ajutat sa fiu mai buna, mai intelegatoare si sa imi depasesc cateva limite pe care le aveam. Simt ca aceasta poveste despre Marta se va transforma intr-o poveste despre mine, despre noi toti, dar sper sa ramana in acelasi timp o poveste despre ea.

Marta este fetita cea mare a unor prieteni din copilarie. La scurt timp dupa nastere au descoperit ca fetita avea sindrom Sturge Weber, ceea ce inseamna ca e un copil extraordinar (iesit din ordinar, special) care nu poate sa se bucure de copilarie asa cum ne-am bucurat noi sau asa cum se bucura alti copii.

Majoritatea celor care citesc aceste randuri stiu probabil ca eu am doua nepotele frumoase, doua nepotele care m-au ajutat sa imi reamintesc de minunile copilariei, de acele momente cand poti sa visezi cu ochii deschisi si visele ti se tranforma in realitate, cand iti imaginezi povesti cu printi si zane, sau caracatite uriase si le pui in scena, cand dansezi, tipi din toata inima, razi, plangi si apoi razi din nou pentru ca poti, pentru ca esti copil si atunci cand esti copil nimeni nu te judeca, iubesti cu tot sufletul si iti faci prieteni pe viata. Intr-un cuvant esti copil cu tot ceea ce inseamna asta.

Joaca cu alti copii mi-a dat aripi si m-a ajutat sa ma joc cu alti copii, mai mici sau mai mari.

Si apoi m-am intalnit cu Marta. Nu m-am intalnit des cu ea, dar m-am intalnit. Si cand m-am intalnit privirea mea a fost acaparata de ochii ei, ochi de copil care are vise, povesti cu printi si printese de spus, carari de strabatut in zbor de pasare, jocuri de jucat, dansuri de dansat. Doar ca povestile ei raman captive in spatele ochilor si in sufletul ei. Iar eu cand o vad, cand doar ii intuiesc povestile , raman muta. Incremenesc intr-o incapacitate de a ma juca cu ea pentru ca parca nu mai stiu cum sa fiu copil, pentru ca parca imi uit copilaria din mine.

In anul 2015, ca si in anii trecuti, compania in care lucrez ne ofera posibilitatea sa sustinem o cauza. O cauza aleasa de noi. Nu e obligatoriu, dar, daca vrem, putem. Anul trecut eu am propus o cauza: copilaria Martei si a altor copii ca ea.

I-am scris Adelei si am intrebat-o daca are vreun proiect. Adela e mama Martei care, alaturi de Serban, tatal Martei, a pus bazele Fundatiei Umanitare Marta Maria. Iar raspunsul vine: exista un proiect ce se numeste Joyplace si care isi propune realizarea unui loc de joaca special pentru acesti copii speciali. Completam formulare, completam documente, folosim aplicatii pentru transmite date seci despre un proiect atat de plin de iubire. Zile bune trec pline doar de birocratie.

Dar asta a fost partea usoara. Esti singura in spatele unei tastaturi, completezi, trimiti. Totul impersonal. Partea grea este ca trebuie sa ajungi la oameni. Si o hartie sau un e-mail nu te ajuta. Nici acest articol de pe blog nu te ajuta. Ca sa ajungi la oameni iti deschizi inima, scoti sufletul afara si il asezi pe o tava. Si ii lasi pe oameni sa se apropie, sa il vada, sa il simta si sa ti-l arate pe al lor. 

Asa ca, zis si facut. Am inceput sa vorbesc cu cei din jurul meu. Am povestit, am aratat. In curand o groaza de colegi s-au alaturat povestii mele. Nu mai eram singura si asta imi dadea forta. Ne-am decis ca intr-o zi de luni sa facem si sa vindem prajituri. Luni doua mese lungi din cantina aveau prajituri pe ele. Doua cauze erau sustinute. Aveam bulgarasi facuti din servetelede o colega si un sotron desenat pe jos ca sa ne amintim ca suntem acolo pentru niste copii. Dulciuri delicioase de casa facute din inima imbogateau peisajul. Noi, cu zambete pe buze intampinam pe cei ce urcau la cafea sau la pranz si ii pofteam la o prajitura si la o poveste despre doua fundatii, despre doua proiecte, despre o gramada de copii. In timp ce noi eram sus si vindeam prajituri doua colege se plimbau prin cladire si imparteau foi cu povestile pe care le sustineam si povesteau despre
noi si invitau oamenii sa urce sus.
 
De la 9 dimineata la 16 dupa amiaza am vandut prajiturele si am povestit. Chiar si bucatarul cantinei a venit la noi sa guste din minunatiile gatite si sa doneze. La sfarsitul zilei 6300 RON au fost adunati, banuti ce au fost impartiti in mod egal intre cele doua proiecte.

In saptamanile ce au urmat am tot povestit in jur despre ei. Am povestit si am tot povestit. M-am intalnit cu tot felul de oameni si am invatat sa respect alegerile celorlalti, am invatat ca nu toti credem in aceleasi cauze, am invatat ca suntem diferiti si ca ne misca intr-un mod diferit ceea ce se intampla in jurul nostru.

Cateva saptamani mai tarziu, dupa primul eveniment a urmat cel de al doilea. O sala mare si toate proiectele sustinute de toti oamenii de la firma la care lucrez reprezentate acolo. Eu in spatele unei mese cu tricouri cu desene facute de Marta, cu ornamente de Craciun facute de mama, cu prajiturele facute de mine si de un coleg. Eu, copilul pe vremuri timid si retras, povestind despre proiectul pe care il sustineam cu o groaza de oameni pe care nu ii cunosteam. Pe unii nu ii
mai intalnisem niciodata. Unii donau, altii zambeau si treceau mai departe, altii nu ma priveau in ochi iar lor nu puteam sa le povestesc nimic. Sufletul mi se vede in ochi. E greu sa nu fii privit in ochi atunci cand ai ceva de spus. Reusesti insa sa iti pastrezi zambetul pe buze si in inima, si increderea in oameni atunci cand crezi in ceea ce faci.

In zilele ce au urmat impreuna cu o colega am trecut pe la toate etajele si le-am lasat foi de hartie si povesti despre desene facute de o fetita. Am mai vandut cateva tricouri ale asociatiei cu ocazia asta.
Actiunile noastre ne-au ajutat sa strangem ~800 EUR. Dar cel mai important este ca am reusit sa povestim despre Marta si despre copii ca ea multor oameni si sunt sigura ca in anul ce vine vom reusi mai mult.

Si cum sfarsitul de an este un moment pentru recunostinta, iti multumesc Marta pentru ca mi-ai dat puterea sa imi deschid inima si sa imi expun sufletul in fata unor oameni pe care nu ii cunosteam, pe care poate nici acum nu ii cunosc, dar care stiu ceva despre mine; iti multumesc pentru ca mi-ai dat intelepciunea sa ii accept pe cei din jur si alegerile lor; iti multumesc pentru ca mi-ai dat blandetea necesara pentru a ii lasa sa treaca linistiti mai departe pe cei care nu aveau puterea de a ma privi in ochi. Inca o data datorez unui copil increderea ca orice iti propui poti sa duci la bun sfarsit daca crezi cu adevarat in visul tau.

Si un indemn catre cei din jur: gasiti ceva in care credeti si luptati pentru el cu forta de copil, copil care stie ca e suficient sa crezi si vei reusi sa indeplinesti. Ajutati pe cei din jur sa fie fericiti, ajutati-i sa simta iubirea si atunci si ei vor iubi la randul lor. Nu suntem singuri pe acest pamant. Nu e usor sa ajuti dar daca vei crede cu adevarat vei reusi, si niciun ajutor nu este prea putin.

Iubiti, oameni buni! Iubiti si ajutati-i pe cei pe care ii iubiti!

marți, 29 septembrie 2015

....esc



Iubesc.
Zambesc.
Pe-al vietii drum plutind pasesc.

Zambesc.
Iubesc.
Cu brate de copil cuprind si-aduc la piept
Atatea alte inimi care simt.

Zambesc. Privesc
La scoici cu valuri si nisip visez,
Si-n vise de copil ascund
Iubiri traite de demult.



Iubesc. Gatesc,
Si-alaturi de ingrediente pun
O picatura de iubire
Si doar un strop de fericire
O lacrima, un gand, un vis.


Iubesc. Zambesc. Privesc. Gatesc. Traiesc.



 

duminică, 27 septembrie 2015

O plimbare prin Ciucas



Inima imi era plina de dor de duca. Era plina de dor de plimbare printre stanci si braduti. Cumva, din motive ce imi scapa, nimic nu s-a legat. Imi doream de tare mult timp, de la prima plimbare pe Zaganu, sa revin in Ciucas. Imagini postate pe Facebook imi alimentau visele. Nu imi propusesem ceva mai mult de o plimbare. Traseul: Pasul Bratocea – Culmea Bratocea – Saua Tigailor – Varful Ciucas cu intoarcere pe la Tigaile Mari – Valea Tigailor – Saua Tigailor si inapoi in Pasul Bratocea. De fiecare data insa cand reuseam sa setez o zi pentru aceasta plimbare ceva de intampla: fie ploaie, fie ninsoare, ceva se punea in calea realizarii micutului vis.

Vineri dimineata insa soarele mi-a soptit ca e momentul. Am trimis un mail si doua fete mi-au raspuns ca vin. Asa ca sambata de dimineata am pornit catre munte. La ora 8 adunam fetele de pe la casele lor. Mi-am dat seama privind Bucurestiul ce era extrem de viu la acea ora, ca nu este deloc devreme. Este mai degraba tarziu.


Drumul cu masina imi era cunoscut pana la Cheia. De acolo stiam doar ca urmeaza niste serpentine si acolo unde ele se termina este Pasul Bratocea si intrarea in traseu. Asa ca am ajuns destul de repede la locul dorit. Timpul, deloc scurt ca minute, a trecut usor mai ales datorita povestilor ce nu s-au oprit. Intamplarile au fost povestite, sentimentele au fost impartasite, amintirile au fost depanate.

La plecarea in traseu ne-am intalnit cu un alt grup de vreo 6 persoane alaturi de care am urcat o perioada. Prima intamplare a fost la stana de oi ce se gaseste inainte de releu. Apropiindu-ne auzeam caini cum latrau. Vedeam vreo 2, dar parca auzeam 3 voci. Cainii se gaseau la o constructie, daca se poate numi constructie, aproape de drumul forestier pe care urcam noi. Cand am depasit constructia am vazut un caine imens, as indrazni sa spun superb daca nu ar fi fost asa fioros, care latra. Cum ne-a vazut a sarit la noi. L-am vazut oprindu-se ca tinut de un lant, dar a doua zmucitura l-a lasat sa ajunga la 1 metru de noi. Eram prima. M-am retras cativa pasi pana la restul grupului. Cei mai curajosi au inceput sa vorbeasca cu el. Eu n-aveam voce, glas sau ganduri. Am apucat toti in sus, perpendicular pe drum. Si am tot urcat acompaniati de latraturile lui. De urmarit, nu ne-a urmarit
.

Drumul forestier serpuieste in sus pana la releu. De acolo am apucat prin padure, pe o potecuta printre braduti. Dar nu erau doar braduti. Marginile potecutei erau presarate cu branduse si ciuperci, mici lacuste sareau de ici colo, iar bradutii aveau aninate de ace mici picaturi de apa ca niste mici lacrimi.

Picaturile de apa ne cam udau hainele si ne umezeau parul, dar era atat de frumos incat nimeni nu indraznea sa se planga macar de micile dezavantaje. Tot urcand am intrat in ceata, sau in nor. Incetul cu incetul perspectiva s-a micsorat, si nu mai vedeam in fata la mai mult de cativa metrii. Exact cat am iesit dintre braduti in jurul nostru abia intuiam faptul ca exista stanci. Ne-am decis sa facem o mica pauza sa mancam ceva de prin desaga si sa bem si o gurita de apa. Intre doua stanci ne-am asezat. Pana sa terminam de mancat a inceput sa si picure incetisor, dar ne-am echipat cu pelerine si am plecat mai departe.

Cand sa intram in creasta grupul cu care ne pornisem de dimineata se intorcea spunand ca e ceata si nu mai continua. Noi am facut o intrunire si ne-am decis sa mai mergem un pic, sa vedem ce o sa fie. Faptul ca nu puteam sa vedem la mai mult de 2 metrii de jur impreujur avea si avantajele lui: ne-a ajutat sa descoperim micile afine ce se acundeau la cativa centimetrii de poteca. Asa ca, rontaind din cand in cand la afine, admirand brandusele, urmarind sa intalnim stalpii ce marcau traseul, am continuat.

M-au impresionat in mod deosebit bradusele. Cu gaturile lor lungi si firave, cu petalele lor delicate tasneau, se innaltau acolo in varf de munte, in frig si ceata si ploaie. Mi s-a parut ca exprima atata vulnerabilitate si in acelasi timp atat de multa putere si hotarare. Unele 
se ascundeau la poalele unor braduti, altele isi ridicau capetele direct sub norii de ploaie. Si m-au facut sa ma gandesc la noi oamenii. Unii suntem teposi ca niste brazi, altii delicati si sensibili ca niste branduse dar reusim cumva toti sa ajungem in varf de munte.

Tot mergand pe Culmea Bratocea incepem sa auzim sunete de clopotei. Gandul a fost unul singur: oi. Si unde sunt oi, sunt si caini. Si unde sunt caini si oi de obicei cainii sunt mari si fiorosi. Inimile s-au strans. Sufletele s-au facut mici. Dar tot speram: poate sunt mai jos, poate se aude sunetul purtat de vant pana la noi dar nu ne vom vedea cu ele. Dar din ceata a inceput sa apara cate o oaie. Stop. Ce film e asta? Suntem pe creasta, nu vedem stanga dreapta la o distanta mai mare de 2 metrii si sunt oi. Pai, si cainii? Raspunsul nu a intarziat sa apara: cainii tronau in poteca. Si doar intrebasem 3 persoane ce trecusera pe langa noi daca au vazut caini. Si au zis ca nu. Cum au reusit sa ii rateze tocmai pe astia?

Spre norocul nostru alaturi de ei erau doi ciobani. Am strigat catre ciobani: Putem sa trecem si noi? Unul dintre ciobani ne raspunde molcom: Haideti! Asa ca haidem. Incetisor ne apropiam. Schimbam ziua buna. Eu zic: Sunt cam mari cainii astia. Ciobanul cu un zambet sugubat in coltul gurii imi raspunde: D’apai aicea sus ii musai sa fie ase! Ia un caine mare ce ocupa toata poteca si il da la o parte, iar noi trecem printre ei atente sa nu calcam vreun caine pe coada. Cand am crezut ca am scapat, la vreo 3 metrii de prima gasca un mioritic adevarat, mare si greu trona in poteca. Florina a tercut prima, eu eram in urma ei si nu am indraznit sa ma opresc, dar Cezarina care ramasese mai in urma nu a mai trecut. Asa ca le-a zis ciobanilor ca ea nu trece fara ei. Iar ciobanul, ajutand-o sa treaca ne zice: „D-apai de ce va este frica, ca-i numai un catel?” Un catel cat un vitel. :) Si asa am trecut noi de cei 4 caini si
3 catei ce pazeau turma de oi.
 
Ne-am continuat insa drumul prin ceata pana in Saua Tigailor. Acolo am decis ca nu are sens sa mai continuam. Ceata nu se ridica, in jurul nostru doar se intuiau iar ceva colti de piatra, Iar noi nu stiam exact drumul. Sa incepem sa bajbaim in conditiile in care nu se vedeam urmtoarul marcaj nu prea era un viitor de dorit. Si apoi ne gandeam ca datorita norilor se va si intuneca devreme. Asa ca, dupa inca o pauza de ceva mancare in ceata, am pornit spre masina. La un moment dat am inceput sa observ ca incepe sa se vada din ce in ce mai mult in stanga si in dreapta. In loc sa vad doar la 2 metrii vedeam la vreo 10. Incetisor am inceput sa vad forme, sa observ ca noi nu mergeam chiar pe culme, ci putin sub ea, ca in stanga era destul de abrupt si lung in jos, ca brandusele sunt chiar mai multe decat vazusem la venire. Incetul cu incetul ceata s-a risipit si muntii din jur s-au aratat ochilor nostri avizi de frumos. Soarele a inceput si el sa bata si sa ne usuce. Drumul inapoi spre casa a fost plin de: Hey! Noi nu am mai trecut pe aici! Ba da! Aici am mancat! Hey! Uite cum sa vede in dreapta! Hey!
Uite ca in Cheia e soare! Si tot astfel de exclamatii.
 
Jos stiam deja ce ne asteapta: dulaul cel mare si alb de la stana, cel care rupsese lantul de dimineata, singur si probabil flamand. Iar noi nu prea ne doream sa ii devenim cina. De sus ne-am tot facut planuri cum sa il ocolim. De la distanta am mai observat un alt dulau ce mergea pe drumul nostru si care a luat-o fix pe unde vroiam noi sa il evitam pe cel mare. Cum parea sa latre la cei de la stana ne-am gandit ca este un caine de pripas ce se plimba si el pe munti. Jos in Pasul Bratocea vazusem mai multi. Asa ca am continuat conform planului. Cand aproape sa iesim din raza de actiune a dulaului alb cel din fata se intoarce spre noi si incepe sa latre. Si atunci ii observam si lemnul de la gat. Si dimensiunea. Era tot caine de stana. Cel alb a pornit si el cater noi. Parcurgea destul de repede distanta. Sangele a inghetat in vene. Respiratia s-a oprit. Florina, mai curajoasa, a inceput sa ii vo
rbeasca. Ce mai faci, hai mai cutu lasa-ne sa trecem, nu fii rau. L-am ocolit pe la cativa metrii. Am tot mers cu el urmarindu-ne cate un pas, cate un pas pana am intrat in padure. Si am scapat. La masina am inceput iarasi sa vorbim, sa radem, sa glumim. Dar de speriat, ne-am cam speriat, nu gluma.

Pe drumul spre casa ne-am tot oprit sa luam afine si dulceturi de pe marginea drumului si nu ne-am lasat pana nu am umplut portbagajul cu flori de toamna.

A fost o zi frumoasa, o zi in care inimile au fost usoare, vorbele au curs din suflet, inimile s-au deschis spre frumos si munte, ploaia ne-a curatat de problemele saptamanii, soarele ne-a incalzit sufletele, bradutii si brandusele ne-au primit in casa lor si ne-au invatat despre prietenie.

vineri, 7 august 2015

Povestea unei furtuni

M-am trezit din somn. Pare sa fie inca noapte. In cort intunericul este dizolvat de lumina de la becul din camping. Dar ma intreb: pentru ce m-am trezit oare? Nu imi aduc aminte sa fi visat ceva. Si totusi simt ca ceva nu e in regula. Ma uit la ceas. E 3.20.

Deodata cortul se lumineaza. Nu dureaza mult si cade si tunetul. Acum stiu. E o furtuna. Picaturile mari si grele de apa incep sa se arunce asupra panzei cortului. Le simt cum se izbesc de nisip si sar in sus. Le simt cum dau in salteaua de sub mine. Intind mana si simt cum fac sa vibreze panza de la dormitor.

Fulgerele isi urmeaza randul unul dupa altul. Tunete se aud din ce in ce mai aproape. Imi aduc aminte de copilarie. Imi placeau furtunile cu fulgere si tunete atunci cand le puteam urmari de la departare. Cand puteam sa ma bucur de spectacolul de lumina, de panzele de paianjen tesute de fulgere pe cer. Intotdeauna cand veneau spre mine ma speriam, ma ascundeam, cautam compania celor din jurul meu. Acum... sunt singura.

Tot ce pot sa fac este sa numar distanta de la fulger la tunet. Si incep. Las lumina sa se stinga si numar: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8. Urmeaza bubuitura. Ma gandesc ca e destul de departe. Poate nu se apropie. Un alt fulger. Ajung doar pana la 6. Se apropie. Fulgera din nou. Reusesc iar sa numar pana la 8. Sunt oare mai multe? Se lumineaza din nou cortul. 1,2. Se aude ca si cum cerul se despica in doua. E deasupra mea. Imi e frica. Nu e nimeni langa mine. Picaturile zguduie in continuare cortul. Incerc sa nu ma gandesc. Doar numar. Imi dau seama la un moment dat ca eu numaram dar tunetul trecuse de mult. Trecuse si urmatorul fulger. Nu mai stiu daca se apropie sau se indeparteaza. Nu imi dau seama care tunet vine dupa care fulger. Nu stiu daca sa mai numar sau nu.

Ma decid sa fac o ultima incercare. Deodata se lumineaza cortul. Nu apuc sa spun 1 si se prabuseste cerul. Pamantul se zguduie. Salteaua sub mine vibreaza. Mi-ar placea sa ma tina cineva in brate. Sufletul mi s-a facut mic in mine. Trag perna in brate si ma fac melcusor in sacul de dormit. Cand s-a stins fulgerul, s-a stins si lumina din camping. E intuneric acum si doar fulgerele lumineaza. Dar dupa fulgere urmeaza tunete si nu vreau sa mai aud. Vreau sa fie intuneric. Pamantul continua sa se zguduie de fiecare data cand tuna. Inchid ochii sa nu mai vad lumina dar parca simt fulgerele, iar tunetele cad unul dupa altul.

Dintr-o data simt ca se indeparteaza. Tunetele sunt din ce in ce mai rare. In urma ramane doar ploaia care se joaca pe tenta. Inca melcusor inchid ochii si ma las leganata de muzica ploii. Incet, incet adorm.

....

La 5.40 suna alarma pentru rasarit. Ploaia inca se joaca pe cort asa ca opresc alarma si ma intorc pe partea cealalta. Imi simt corpul obosit de incordare. Muschii se relaxeaza incetisor. Adorm.

....

La 10 ies din cort. Din vorba in vorba, aflu ca unul din fulgerele din timpul noptii a lovit una dintre cladirile din camping. Acum e insa soare si marea agitata e calda. Nisipul inca umed pastreaza amintirea furtunii.

luni, 22 iunie 2015

Un gand din inima

Am tot sapat in ultima vreme in mine si am tot dezvaluit rani ce se gasesc acolo, mai mult sau mai putin cicatrizate, mai mult sau mai putin dureroase. Impartasindu-le am primit la schimb impresiile celor din jur care ma iubesc. Mi-am dat seama astfel ca exista un aspect care nu a fost vizibil in exterior. Aceste rani, aceste cicatrici sunt ale mele si nu le-as schimba pe nimic in lume. Schimbandu-le, renuntand la ele ar fi ca si cum as renunta la mine. Ele sunt acolo, alaturi de alte intamplari din trecutul meu, caramizi ale fiintei mele. Imi sunt dragi cu toata durerea si toate lacrimile pe care le scot din mine. Le descopar cu curiozitatea unui copil si, pe masura ce le tot descopar, ma indragostesc din ce in ce mai mult de mine, de sufletul meu.

Mi s-a intamplat chiar sa primesc reactii de genul: dar daca nu ar fi fost asa, daca ar fi fost altfel? Nu am raspuns la intrebarea: de ce a fost asa. Dar sunt sigura ca asa a fost cel mai bine. Nu cred ca exista vreo persoana care sa poata sa faca vreun strop mai mult decat ce a fost.

Multumesc tuturor celor care m-au inconjurat cu iubire, m-au ocrotit si mi-au oblojit ranile de care au stiut.

Multumesc tuturor celor care ma inconjoara cu iubire, ma ocrotesc si imi oblojesc ranile pe care le impartasesc.

Pentru restul am eu grija, iubire si zambete.

sâmbătă, 20 iunie 2015

Bunica nu a mai cantat niciodata



De ce oare simt cum frica ma paralizeaza atunci cand ma gandesc sa scriu despre persoane dragi care au murit? Ce oare se ascunde in sufletul meu si imi face ochii sa se transforme intr-un veritabil izvor de lacrimi. Ce este frica aceasta? Sa fie frica de abandon?

Doua morti mi-au intunecat copilaria. Doua morti ce nu am avut cum sa le evit. Nu statea in puterea mea sa dau timpul inapoi.

Prima s-a intamplat cand aveam 6 ani. Oare 6 ani aveam? A fost in 1986, asa ca aveam 5 ani si jumatate. A fost sora tatalui meu. Mi-o aduc aminte in franturi pe aceasta fiinta care mi-a inspirat mereu bunatate. Avea un par bogat, lung, drept si inchis la culoare. Nu imi aduc aminte daca era brunet sau saten, iar pozele din vremea aceea nu ma ajuta. Majoritatea sunt alb-negru si, din cand in cand, sepia.

Ce stiu este ca ii simteam iubirea si dintr-o data aceasta iubire a disparut. Stiu ca nu asa a vrut, dar nu cred ca am acceptat asta atunci, la 5 ani si jumatate. Dintr-o data totul s-a intunecat. Toti in jurul meu purtau negru. Toti plangeau. Ea era de vina. Ea murise.

Imi aduc aminte ca am ajuns la ea acasa pentru ultima data. Lumanari erau aprinse peste tot si mirosea a tamaie si priveghi. Nu stiam mirosul, dar acum, ani mai tarziu, acum cand am 34 de ani, acel miros ma zdruncina inca. Si parca simt acel miros in nari ori de cate ori aud ca a murit cineva.

Nu intelegeam nimic. Nu intelegeam de ce nu e, si nu intelegeam de ce nu aveam voie in sufragerie. Ce era acolo? Si de ce toata lumea iesea plangand de acolo? Inainte aveam voie. Imi aduc aminte cum plangea bunica si parca ii simt si acum durerea iar ea ia forma lacrimilor si tasneste din mine. Nu o pot opri. Nu o pot contine.

Am inceput sa plang. Si imi aduc aminte ca bunica mi-a spus: „Nu plange. Tu esti prea mica sa plangi si iti strici ochii tai frumosi. Uite, nu mai plang nici eu si, de acum inainte, tu esti fata mea in locul Icutei. Vrei?” Si am vrut. Si am fost si fata ei din acel moment, dar bunica nu a mai cantat niciodata.

Anii au trecut. Viata a reintrat pe fagasul normal, sau a intrat pe un fagas ce parea normal. Am crescut inconjurata de iubire si am ajuns la 13 ani. In viata mea simteam ca ma iubeau mai tare 2 persoane: bunica din partea tatalui si bunicul din partea mamei.

Bunicul din partea mamei se lupta cu un diabet care a sapat si a tot sapat in el pana l-a naruit. De cateva saptamani noi copii stateam la ceilalti bunici pentru ca mamaie Puica sa aiba grija de tataie Nicu. Seara de seara, mama si tata treceau pe la noi, se ascundeau impreuna cu bunicii in bucatarie, vorbeau si plangeau. Desi le simteam durerea si le vedeam ochii tulburi nu intelegeam.

Si apoi, intr-o zi, m-am dus la scoala stiind ca bunicul nu mai este. Imi aduc aminte ca imi era frica sa ajung acasa. Simteam pe piele privirea colegilor si a profesorilor intr-un mod ciudat. Parca ma ardea. In fata ochilor am aievea masa din sufragerie pe care era bunicul. De data asta m-au lasat sa intru. Dar eu nu mai stiam sa plang. Sufletu-mi ranit era confuz si amortit. Imi aduc aminte ca in timpul slujbei din biserica a cazul crucea de lemn ce se gasea la capul sau la picioarele constiugului. Unde anume nu mai stiu. Imi aduc aminte totul intunecat in jurul meu. Toti plangeau si eu nu intelegeam de ce nu pot sa plang. Si ii simteam ca vor ca eu sa plang. Ca asta ar fi fost normal. Dar nu puteam. Nu stiam unde sa imi caut lacrimile. Dar plang acum. Acum pot.

Ce imi aduc aminte din perioada urmatoare este sentimentul ca a murit singura persoana care ma iubea pe mine. Ce ma facea sa simt asta? Nu stiu. Erau multe, multe persoane in jurul meu care ma iubeau si totusi eu simteam ca s-a terminat. Si vroiam sa se termine. Ma rugam sa se termine. As fi incercat sa termin eu, dar toate planurile pareau sa nu fie foarte controlabile si exista riscul sa nu reusesc. Asa ca ma rugam. Norocul meu ca Dumnezeu avea alte planuri cu mine si nu m-a bagat in seama.

Eram clasa a 7-a si notele mele au scazut brusc de la 10 la 6. Eu, pana in acea clasa, nu am luat niciodata 6. Imi aduca aminte de un 3 la mate. A fost nevoie sa ma dea afara din clasa pentru ca nu ma mai opream din plans. Acel 3 a reusit sa faca ce nu a reusit sa faca moartea bunicului meu: sa rupa zagazurile. Am plans ore intregi. Am plans cu lacrimi mari si rotunde, cum plang acum cand caut in inima la rani vechi, mangaindu-le cu lacrimi si ajutandu-le sa se cicatrizeze frumos. In ziua acea prima buburuza a intrat in viata mea. Era un breloc albastru cu ceas care aparea cand aripile se deschideau.

Pierderile au ramas insa in suflet. Le simt sapate acolo. Le spal cu lacrimi. Imi aduc aminte ca bunica nu a mai cantat niciodata. Dar eu voi mai canta inca multi ani de acum inainte. Iar cand imi vin lacrimile, le voi lasa sa ma spele si voi canta doine.