luni, 3 iulie 2017

Povesti despre futuna


Am o relatie indecisa cu furtuna. Scriam acum ceva timp in carnetul in care imi notez gandurile: Daca ma intreaba cineva pe nepusa masa daca imi plac furtunile voi raspunde fara ezitare: Da. Imi plac. Si chiar credeam ca asta este adevarul atunci cand am scris asta. Eram dupa o zi in care furtuna ma acompaniase. Adevarul este ca si acum imi place sa urmaresc darele luminoase ale fulgerelor cum despica cerul, imi place sa astept tunetul care parca dovedeste ca s-a crapat pamantul, imi place sa urmaresc jocul picaturilor de apa pe geam, imi place sa simt aerul umed, rece si racoritor, imi place ca vantul sa imi ravaseasca parul, imi place sa alerg prinrte picaturile de apa ce cad pe trotuar. Ador sa ma joc cu ploaia si sa dansez dansul ei.

Si totusi in acelasi timp imi este extrem de frica...

Acum ceva timp, cam cand scriam cele de mai sus, am avut parte de o furtuna perfecta. Fulgere, tunete s-au luat la intrecere care lumineaza mai bine noaptea, care rascoleste mai abitir simturile orasenilor. Ploaia a cazut grea si repede si balti largi erau peste tot. Eu am putut atunci sa observ furtuna perfecta in 4 acte.

Actul 1. La birou. Etajul 13 al unei cladiri de sticla. Sala este luminata de albul nenatural al neoanelor. Din cand in cand cerul se lumineaza. Ma apropii de pervaz si raman fascinata. Spre Militari e spectacol de fulgere. Ma gandesc la Ioana. Stiu ca si ei ii plac. Fulgerele cad unul dupa altul spre pamant, parca luandu-se la intrecere: eu sunt mai lung, dar eu luminez mai puternic, dar eu am reusit sa ma ramific mai mult. Fascinata, raman momente intregi in fata ferestrei. Apoi ma indrept spre birou. Nu ploua inca. Nici nu aud tunete. Furtuna e inca departe. Si totusi nu reusesc sa nu arunc din cand in cand cate un ochi pe fereastra.

Actul 2. La fratele meu acasa. El pregates paste cu somon. Eu si Ioana ne jucam in Access si Excel. Afara furtuna se dezlantuie. Fulgerele se joaca desenand dungi verticale. Picaturi mari de ploaie cad pe balcom. Vantul a daramat un ficus. In fata mea si a Ioanei un pahar de sampanie. Sarbatorim faptul ca pastele aveau un sos cu reductie de sampanie. Restul de sampanie trebuia consumata cumva. Si ce idee mai buna decat sa privesti ploaia, sa zambesti urmarind fulgerele si asteptand curios tunetul ce le urmeaza cu un pahar de sampanie in mana si o portie de paste cu somon. Delicioase

Actul 3. Acasa. 7 minute de meditatie. Sunt pe intuneric cu ochii inchisi si urmaresc respiratia. Din cand in cand cate un fulger imi lumineaza pana in spatele pleoapelor. Apoi cade un tunet. Strang involuntar din umeri. Apoi ma relaxez si revin la respiratie. Observ un gand: sunt singura si furtuna e altfel. Ma sperie. Revin la respiratie. Apoi un alt gand: cat erau alti oameni in jur tot singura eram in fata furtunii; acum nu sunt oameni si fascinatia a fost inlocuita cu frica. Ciudat. Revin usor la respiratie. Un alt fulger luminaza tot. Desi tin ochii inchisi mi se pare ca il vad aievea. Spatele se incordeaza instinctiv. Astept sa cada tunetul. El nu asteapta. Cade.

Actul 4. In pat. Pregatita de somn. Nu pot sa dorm si scriu ce am simtit legat de aceasta furtuna. Cuvintele se astern usor si un gand ma pandeste: poate pana termin de scris se opreste furtuna. Nu s-a oprit.

...

Nori negri se-aduna si pun de-o furtuna,
Cu ploaie ce-arunca in geamuri furioasa
Cu stropi mari si grei, ce plini sunt de apa,
Cu vant ce se-arunca spre case cu ura
Se-nvarte, se-aduna si iarasi se-avanta
Sa rupa, sa-ndoaie, sa smulga sa bata.
In par, sub o plapuma, mica sunt toata,
Cu ochii stransi bine nimic sa nu vad
Nici fulger ce cerul ca ziua-l aprinde
Nici ploaie ce bate in geamuri. In minte
Eu numar incet cu luare aminte
Sa stiu daca pleaca sau vine. Ma minte.
Ma minte furtuna. Stiu bine. Ma minte.
Acum numar cinci. Apoi numar zece.
Acum lumineaza. N-apuc sa mai numar
Un trasnet cazut ma face sa-nghet
Mi-e sufletul mic. E aici langa mine.
Sunt singura eu cu furtuna din mine.
 
...

Aseara nori negrii au inceput sa se apropie de Bucuresti. Imi doream sa ploua. Doream racoarea ce ar fi venit odata cu ploaia. Imi doream un mic spectacol de lumina si sunet. Ce a urmat insa a fost prea mult. Toata noaptea fulger dupa fulger. Tunet dupa tunet. Cand parea ca se indeparteaza intr-un final, iar se apropia. Era ca un dans infernal care nu se mai termina. Si se invartea in jurul meu aruncand cu fulgere, raspunzand cu tunete. Unul dupa altul fiecare urla sa fie el ascultat, sa aiba el ultimul cuvant. Dar niciunul nu avea ultimul cuvant. Discutia continua si continua.

E dimineata si inca se aud tunete. Si, nu, nu sunt masinile care troncane pe caldarâm. Pe la 12.30 azi-noapte un tunet s-a rostogolit, mi-a zguduit patul si m-a fortat sa fug in sufragerie. Acolo parea mai sigur, cu spatele protejat in spatarul de la canapea. Fulgerele nu mai luminau camera parca la fel de puternic si nici tunetele nu se auzeau asa de tare. A fost un du-te vino de furtuni toata noaptea. Pe la 3 m-am tarait inapoi catre pat. Fulgerele inca aprindeau cerul in departare. Nu stiu ce a fost mai departe pentru ca am adormit cum am atins perna.

Ce stiu e ca inca tuna acum de dimineata. Tuna si picaturi mari si repezi de ploaie se aruncau spre pamant in ropot. Arata ca si cum norii se golesc, iar cerul din negru se face alb. A iesit si soarele jumatate de ora apoi dansul a reinceput. Dansul, ploaia, vantul, fulgerele, tunetele. Toata ziua a fost un spectacol. Un spectacol care mi-a speriat inima de copil. Nici macar nu mai conta ca sunt inconjurata de oameni. Nu imi doream decat o pauza. Liniste si pace. Atat.

Acum se mai aud doar rotile masinilor care se rostogolesc prin baltile de afara. Nu cred ca mai ploua. Nu mai ploua. Nu e o noapte cu luna. Nori repezi inca se alearga pe cer. Imi e somn. Visez la un somn fara fulgere si tunete.

Imi plac furtunile? Nu stiu. Nu mai stiu.


sâmbătă, 25 martie 2017

HaiHui prin Bucuresti: In cautarea magnoliilor

E sambata. Afara e innorat. Am vazut zilele trecute magnolii ce aveau bobocii pregatiti sa se deschide si sa salute primavara. In ciuda vantului care bate afara am iesit sa caut florile de magnolie pe care le simt inflorite.

Prima oprire: pe Barbu Delavrancea nr 11 unde stiu o magnolie alba superba. Asa ca am pornit direct acolo. Si... era inflorita.





Dupa ce mi-am umplut inima si aparatul de fotografiat cu imagini am pornit mai departe. Tinta era o curte cu doua magnolii superbe roz de pe strada Mahatma Gandhi colt cu Barbu Delavrancea. Pana atunci am dat insa peste un pomisor cu flori mici albe.

Nu aveam cum sa nu ma opresc, asa cum nu puteam sa nu ma opresc la urmatoarea magnolie pe care am descoperit-o tot pe Delavrancea.

Pomisori infloriti imi zambeau din toate curtile, precum acest pom alb.
Cativa pomi cu flori roz mi-au zambit din curtile de pe Docentilor si mi-au facut semn sa trec pe la ei. Nu am putut sa spun nu.


Exact cand sa ajung la curtea cu magnolii, la marginea unui loc de joaca pentru copii stateau de vorba alti doi pomi imbracati de primara. Cum as fi putut sa trec mai departe fara sa ii salut. Pur si simplu nu se poate.

Dar ajunsesem la curtea cu magnolii. Mai micute anul acesta si nu atat de inflorite. Dar primavara le incazise si pe ele iar florile se deschisesera chemand soarele ce intarzia sa apara.



 La capatul strazii Barbu Delavrancea, in curtea unui bloc nu prea inalt era un omulet se statea stingher sub un pom inflorit. L-am pandit un pic si l-am prins si pe el intr-o imagine.
Impietrirea lui parea din aceeasi imagine cu poarta ce nu se mai deschisese de multa vreme si care se gasea doar la cativa pasi distanta.

Brusc m-a apucat o curiozitate de copil: oare au inflorit ciresii din Gradina Japoneza din Herastrau? Si daca da, oare care dintre ei infloreau primii? Cei roz sau cei albi? Am pornit spre Herastrau cu pasi usori. Pana la ciresi insa de pe poienita de visavis de Gradina Japoneza imi facea cu mana un pomisor drag mine. Prins intr-o zi cu cer albastru, inflorit, proiectat pe cer sau pe iarba cea verde a poienitei pomul acesta iti opreste pur si simplu rasulfarea. Anul trecut l-am prins cand tocmai se scuturase si sub el arata ca si cum ar fi nins. Anul acesta inca nu se deschisesera florile. 

La poalele pomisorului toporasi mici mov se rasfatau printre fruze uscate ale toamnei ce nu fusesera topite de zapada.
Pe partea cealalta a poienitei un minunat pom inflorit imi zambea. Am pornit spre el, dar nu eram singura care il curta. Un barbat ajunsese inaintea mea si era incojurat de florile roz pozandu-le de aproape. M-a intrebat daca sa imi faca loc pentru a face o poza cu tot pomul dar... nu am primit oferta. Mi-a parut rau mai tarziu. Acestea fiind circumstantele insa am furat cateva poze, in special  cu detalii. Mi-am dat seama insa cat de mult imi place sa fiu singura cand fac astfel de poze. Imi e greu, tare greu sa comunic cu cei din jur cand sunt conectata la astfel de frumuseti, mai ales cand pe cei care incearca sa comunice cu mine sunt necunoscuti mie. Strainul a zis: este extraordinar! sau ceva asemanator. Imi aduc aminte doar ca era fix cuvantul la care ma gandeam si eu in acel moment. Nu am reusit decat sa ii confirm. Tare multa emotie reusise acest pom sa starneasca in mine.


Pe poteca de pe mijlocul poienitei aparuse un grup destul de zgomotos. Era prea mult pentru mine asa ca am fugit repede catre Gradina Japoneza unde am aflat raspunsul la intrebare: sunt ciresii roz cei care infloresc primii. In gradina erau oameni care faceau poze si, ca de fiecare data, un grup cu chitari care care asezasera sunt un cires si cantau. Acestia din urma mi-au adus aminte de momentele din liceu cand si eu petreceam timpul pe iarba alaturi de baieti care cantau la chitara.



In Gradina Japoneza insa nu sunt doar ciresi japonezi. Mai sunt si alti pomi amestecati printre ei. Iar acesti pomisori sunt cel putin la fel de frumosi precum ceilalti.

Dupa cum am zis insa tare rau mi-a parut ca nu am reusit sa fac poza cu pomul cel roz din poienita, tare rau mi-a parut ca nu am zis: Da, te rog. Fa-mi un pic de loc sa fac o poza. Asa ca am iesit din gradina si m-am intors in poienita. De data aceasta pomul era singur si s-a lasat fotografiat. Din el ninsesera flori si petale in trifoiul si iarba din jur.


Apropiindu-ma de aceste mici si delicate dovezi ale discutiei pe care pomul cel roz o avusese cu vantul am observat doar cativa metrii mai departe cateva flori de brebenel. Delicate se jucau in vant.

Drumul spre casa parintilor mei m-au purtat pe strada Alexandru Constantinescu. Aici am mai gasit cativa pomisori albi si vreo doua magnolii. Dintre ele doar una era inflorita.


La capatul drumului, in gradina parintilor mei m-au intampinat cativa caisi infloriti, toporasi si alte floricele dragalase.






Pe drumul spre casa am avut parte si de un mic spectacol ce mi-a adus amine de filmele cu vestul salbatic. Am reusit sa capturez ambele perspective ale unui duel al privirilor.
















marți, 31 ianuarie 2017

Luna din cui



O luna agatata-n cui
A nimanui.
In zare un apus laptos
Usor morocanos.
Ridic privirea de copil
Si le cuprind.
Cu inima eu le ating
Si ma intind
Cu sufletul departe-n zari.
Indepartari.
Visez.
Imbratisez.
Pe tonuri de soapte
Ma-nvalui in noapte
Cand pe aripi de vise
Sub pleoape inchise...
In pasi de tango plutesc.
Iubesc?

luni, 26 decembrie 2016

Craciunul prin ochii mei


Craciunul este un moment important din an pentru mine. Si despre cum vad eu Craciunul vreau sa scriu acum.

Pentru mine Craciunul este un moment in care pot sa imbratisez si sa transmit caldura si iubirea pe care o simt altor persoane. Este un moment in care familia se aduna si se povestesc momente frumoase de peste an, se deapana amintiri din vremuri demult uitate, se impart zambete si voie buna. Se glumeste, se rade, se joaca. Ei bine, da, si joaca are rolul ei in sarbatoarea aceasta. In zilele astea ma joc cu nepotelele mele asa cum inainte ma jucam cu fratele meu. Si sa mai zic ceva: ma joc inclusiv cu fratele meu. De ce? Pentru ca suntem copii.

In pregatirea serii in care vine Mosul pornesc spre magazine pentru a aduna mici surprize pentru cei dragi. Nu simt insa incrancenarea asta a goanei dupa cadouri. Pentru mine si cautatul unui cadou este tot o joaca, o joaca ce presupune sa parcurg magazine privind diverse obiecte, avand in inima si in suflet oameni dragi mie, sigura fiind ca, atunci cand il voi intalni, cadoul potrivit  „imi va vorbi” despre cel sau cea catre care se indreapta. Fiind o joaca, la sfrasitul zilei, desi ma dor picioarele, spatele, mainile, sufletul imi e plin de bucurie, de iubire, de caldura.

In seara de Ajun privesc cu drag oamenii carora le-am rezervat un loc in inima mea cum desfac ambalajele cu atentie pregatite si cum se lumineaza. Urmaresc zambetele, reactiile, jucausenia lor de copii carora Mosul le-a adus ceva.

A doua zi, de Craciun, cand ne adunam cu totii, iubirea pe care o simt pornind din inima mea, intalnindu-se cu iubirea ce porneste din inima celorlalti, dansand parca un tango in mijlocul incaperii, un tango in care se prind toate inimile noastre, aceasta iubire ma incalzeste, ma mangaie, ma imbratiseaza.

Asta este Craciunul pentru mine: o sarbatoare care imi ofera un pretext de a oferi si a ma bucura de clipe pe care le traiesc si in restul zilelor din an doar ca mult mai intens.

***

Mi-am scris povestea despre Craciun pe 24 Decembrie, dimineata cand imi beam cafeaua proaspat rasnita. Nu am pus povestea pe blog. Nu imediat. M-am hotarat sa urmaresc si sa observ cat din ceea ce am scris este imaginatie, dorinta, vis si cat chiar se intampla aievea. Mi-am lasat inima libera sa simta, mintea libera sa exploreze, sufletul liber sa zburde.

Si am observat galagia din familia mea. Am observat acea galagie data de imbratisari zgomotoase, urari rostite din suflet si cu suflet, rasete si cantece, clape de pian strunite de fetite mici, masinute controlate din telecomanda ce se invart printre picioarele participantilor la petrecere daramand mici bucatele de Lego, veselie cand Mos Craciun lasa cadourile la usa pentru ca era prea grabit si trebuia sa ajunga la toti copii, ambalaje ce se rup pentru a descoperi ochilor curiosi micile sau marile cadouri, pahare ciocnite si chicote de adulti si copii.

In ziua de Craciun am observat abundenta mesei incarcate cu bunatati pregatite pentru fiecare invitat. Au fost multe si felurite gustari pregatite cu dragoste si, pe alocuri, chiar cu dedicatie speciala. Fiecare a gustat cate un pic din fiecare. Cel mai greu a fost cand pe masa a ajuns desertul: palarioare cu crema delicioasa de ciocolata pentru Ioana, bezele pentru mine, prajitura cu visine pentru Cati. Fiecare delicioase, fiecare spunand povestea iubirii cu care au fost pregatite.

Seara am pornit pe jos spre casa avand sufletul plin de caldura, de iubire, chipul luminat de un zambet, inima usoara, ochii de copil curiosi sa descopere seara si linistea de pe strazi. Mi-am dat seama ca asta este Craciunul pentru mine: o sarbatoare care imi ofera un pretext de a oferi si a ma bucura de clipe pe care le traiesc si in restul zilelor din an doar ca mult mai intens.


duminică, 25 decembrie 2016

Story cubes de Craciun



Intr-o casuta mica si cocheta din mijlocul Bucurestiului locuia o fetita cu o inima mare si calda. Cum locuia singura din cand in cand i se strangea sufletul in ea de teama. Cel mai mult se speria atunci cand afara se pornea o furtuna cu tunete si fulgere.
Dar cum se risipeau norii si aparea curcubeul, zambetul cel larg al fetitei aparea si el, luminandu-i chipul. Cel mai mult ii placea sa calatoreasca in diverse colturi ale lumii, cautand sa descopere oamenii si locurile, clatindu-si sufletul si primenindu-si mintea. Deseori punea lacat usii casei sale si pornea in cate o directie aleasa cu inima in cautare de noi aventuri. Numara apoi zilele ce aveau sa treaca pana la urmatoarea calatorie alaturi de prieteni. In calatoriile ei se intampla din cand in cand sa se gaseasca noaptea sub cerul instelat numarand stele cazatoare. Atunci isi imagina ca e un puf de papadie pe care il poarta vantul usor dintr-un loc in altul si zambea.