marți, 31 ianuarie 2017

Luna din cui



O luna agatata-n cui
A nimanui.
In zare un apus laptos
Usor morocanos.
Ridic privirea de copil
Si le cuprind.
Cu inima eu le ating
Si ma intind
Cu sufletul departe-n zari.
Indepartari.
Visez.
Imbratisez.
Pe tonuri de soapte
Ma-nvalui in noapte
Cand pe aripi de vise
Sub pleoape inchise...
In pasi de tango plutesc.
Iubesc?

luni, 26 decembrie 2016

Craciunul prin ochii mei


Craciunul este un moment important din an pentru mine. Si despre cum vad eu Craciunul vreau sa scriu acum.

Pentru mine Craciunul este un moment in care pot sa imbratisez si sa transmit caldura si iubirea pe care o simt altor persoane. Este un moment in care familia se aduna si se povestesc momente frumoase de peste an, se deapana amintiri din vremuri demult uitate, se impart zambete si voie buna. Se glumeste, se rade, se joaca. Ei bine, da, si joaca are rolul ei in sarbatoarea aceasta. In zilele astea ma joc cu nepotelele mele asa cum inainte ma jucam cu fratele meu. Si sa mai zic ceva: ma joc inclusiv cu fratele meu. De ce? Pentru ca suntem copii.

In pregatirea serii in care vine Mosul pornesc spre magazine pentru a aduna mici surprize pentru cei dragi. Nu simt insa incrancenarea asta a goanei dupa cadouri. Pentru mine si cautatul unui cadou este tot o joaca, o joaca ce presupune sa parcurg magazine privind diverse obiecte, avand in inima si in suflet oameni dragi mie, sigura fiind ca, atunci cand il voi intalni, cadoul potrivit  „imi va vorbi” despre cel sau cea catre care se indreapta. Fiind o joaca, la sfrasitul zilei, desi ma dor picioarele, spatele, mainile, sufletul imi e plin de bucurie, de iubire, de caldura.

In seara de Ajun privesc cu drag oamenii carora le-am rezervat un loc in inima mea cum desfac ambalajele cu atentie pregatite si cum se lumineaza. Urmaresc zambetele, reactiile, jucausenia lor de copii carora Mosul le-a adus ceva.

A doua zi, de Craciun, cand ne adunam cu totii, iubirea pe care o simt pornind din inima mea, intalnindu-se cu iubirea ce porneste din inima celorlalti, dansand parca un tango in mijlocul incaperii, un tango in care se prind toate inimile noastre, aceasta iubire ma incalzeste, ma mangaie, ma imbratiseaza.

Asta este Craciunul pentru mine: o sarbatoare care imi ofera un pretext de a oferi si a ma bucura de clipe pe care le traiesc si in restul zilelor din an doar ca mult mai intens.

***

Mi-am scris povestea despre Craciun pe 24 Decembrie, dimineata cand imi beam cafeaua proaspat rasnita. Nu am pus povestea pe blog. Nu imediat. M-am hotarat sa urmaresc si sa observ cat din ceea ce am scris este imaginatie, dorinta, vis si cat chiar se intampla aievea. Mi-am lasat inima libera sa simta, mintea libera sa exploreze, sufletul liber sa zburde.

Si am observat galagia din familia mea. Am observat acea galagie data de imbratisari zgomotoase, urari rostite din suflet si cu suflet, rasete si cantece, clape de pian strunite de fetite mici, masinute controlate din telecomanda ce se invart printre picioarele participantilor la petrecere daramand mici bucatele de Lego, veselie cand Mos Craciun lasa cadourile la usa pentru ca era prea grabit si trebuia sa ajunga la toti copii, ambalaje ce se rup pentru a descoperi ochilor curiosi micile sau marile cadouri, pahare ciocnite si chicote de adulti si copii.

In ziua de Craciun am observat abundenta mesei incarcate cu bunatati pregatite pentru fiecare invitat. Au fost multe si felurite gustari pregatite cu dragoste si, pe alocuri, chiar cu dedicatie speciala. Fiecare a gustat cate un pic din fiecare. Cel mai greu a fost cand pe masa a ajuns desertul: palarioare cu crema delicioasa de ciocolata pentru Ioana, bezele pentru mine, prajitura cu visine pentru Cati. Fiecare delicioase, fiecare spunand povestea iubirii cu care au fost pregatite.

Seara am pornit pe jos spre casa avand sufletul plin de caldura, de iubire, chipul luminat de un zambet, inima usoara, ochii de copil curiosi sa descopere seara si linistea de pe strazi. Mi-am dat seama ca asta este Craciunul pentru mine: o sarbatoare care imi ofera un pretext de a oferi si a ma bucura de clipe pe care le traiesc si in restul zilelor din an doar ca mult mai intens.


duminică, 25 decembrie 2016

Story cubes de Craciun



Intr-o casuta mica si cocheta din mijlocul Bucurestiului locuia o fetita cu o inima mare si calda. Cum locuia singura din cand in cand i se strangea sufletul in ea de teama. Cel mai mult se speria atunci cand afara se pornea o furtuna cu tunete si fulgere.
Dar cum se risipeau norii si aparea curcubeul, zambetul cel larg al fetitei aparea si el, luminandu-i chipul. Cel mai mult ii placea sa calatoreasca in diverse colturi ale lumii, cautand sa descopere oamenii si locurile, clatindu-si sufletul si primenindu-si mintea. Deseori punea lacat usii casei sale si pornea in cate o directie aleasa cu inima in cautare de noi aventuri. Numara apoi zilele ce aveau sa treaca pana la urmatoarea calatorie alaturi de prieteni. In calatoriile ei se intampla din cand in cand sa se gaseasca noaptea sub cerul instelat numarand stele cazatoare. Atunci isi imagina ca e un puf de papadie pe care il poarta vantul usor dintr-un loc in altul si zambea.

marți, 20 decembrie 2016

Poate ca ea... iubirea...



Ma-ntreb: de ce?
De ce nu tu?
De ce nu eu?
De ce un altul?

Ma-ntreb: dar cand?
Ma-ntreb natang
Daca vreodata.

Ma-ntreb in vise
Dar daca eu?
Daca minciuna?
Daca mereu?
Daca intotdeauna?

Ma-ntreb: iubirea?
Poate ca ea
Ne va scuza.
Mereu? Candva?

Ma-ntreb....
Poate ca eu...
Poate ca tu...
Poate ca ea... iubirea...

vineri, 22 ianuarie 2016

Tangoul fulgilor de nea



Fulgi mari si grei cad des din cer.
Fulgi albi, rotunzi se-arunca spre pamant,
Si parca danseaza-mpreun-un tango
Imbratisand tot in jur in albul covor.
Cand buze fierbinti in dans intalnesc
Se topesc de iubire. Se topesc si iubesc.
In palma de vrei sa-i opresti, ii topesti
Dar tangoul nu poti nicicum sa-l opresti.
Tot ce poti e sa crezi. Poate chiar sa zambesti.
Iar, de dor de tango ai sa simti... sa iubesti!

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Iti multumesc, Marta!



Am intrat in 2016 cu o datorie. Am o datorie fata de o fetita pe nume Marta Maria care m-a ajutat sa fiu mai buna, mai intelegatoare si sa imi depasesc cateva limite pe care le aveam. Simt ca aceasta poveste despre Marta se va transforma intr-o poveste despre mine, despre noi toti, dar sper sa ramana in acelasi timp o poveste despre ea.

Marta este fetita cea mare a unor prieteni din copilarie. La scurt timp dupa nastere au descoperit ca fetita avea sindrom Sturge Weber, ceea ce inseamna ca e un copil extraordinar (iesit din ordinar, special) care nu poate sa se bucure de copilarie asa cum ne-am bucurat noi sau asa cum se bucura alti copii.

Majoritatea celor care citesc aceste randuri stiu probabil ca eu am doua nepotele frumoase, doua nepotele care m-au ajutat sa imi reamintesc de minunile copilariei, de acele momente cand poti sa visezi cu ochii deschisi si visele ti se tranforma in realitate, cand iti imaginezi povesti cu printi si zane, sau caracatite uriase si le pui in scena, cand dansezi, tipi din toata inima, razi, plangi si apoi razi din nou pentru ca poti, pentru ca esti copil si atunci cand esti copil nimeni nu te judeca, iubesti cu tot sufletul si iti faci prieteni pe viata. Intr-un cuvant esti copil cu tot ceea ce inseamna asta.

Joaca cu alti copii mi-a dat aripi si m-a ajutat sa ma joc cu alti copii, mai mici sau mai mari.

Si apoi m-am intalnit cu Marta. Nu m-am intalnit des cu ea, dar m-am intalnit. Si cand m-am intalnit privirea mea a fost acaparata de ochii ei, ochi de copil care are vise, povesti cu printi si printese de spus, carari de strabatut in zbor de pasare, jocuri de jucat, dansuri de dansat. Doar ca povestile ei raman captive in spatele ochilor si in sufletul ei. Iar eu cand o vad, cand doar ii intuiesc povestile , raman muta. Incremenesc intr-o incapacitate de a ma juca cu ea pentru ca parca nu mai stiu cum sa fiu copil, pentru ca parca imi uit copilaria din mine.

In anul 2015, ca si in anii trecuti, compania in care lucrez ne ofera posibilitatea sa sustinem o cauza. O cauza aleasa de noi. Nu e obligatoriu, dar, daca vrem, putem. Anul trecut eu am propus o cauza: copilaria Martei si a altor copii ca ea.

I-am scris Adelei si am intrebat-o daca are vreun proiect. Adela e mama Martei care, alaturi de Serban, tatal Martei, a pus bazele Fundatiei Umanitare Marta Maria. Iar raspunsul vine: exista un proiect ce se numeste Joyplace si care isi propune realizarea unui loc de joaca special pentru acesti copii speciali. Completam formulare, completam documente, folosim aplicatii pentru transmite date seci despre un proiect atat de plin de iubire. Zile bune trec pline doar de birocratie.

Dar asta a fost partea usoara. Esti singura in spatele unei tastaturi, completezi, trimiti. Totul impersonal. Partea grea este ca trebuie sa ajungi la oameni. Si o hartie sau un e-mail nu te ajuta. Nici acest articol de pe blog nu te ajuta. Ca sa ajungi la oameni iti deschizi inima, scoti sufletul afara si il asezi pe o tava. Si ii lasi pe oameni sa se apropie, sa il vada, sa il simta si sa ti-l arate pe al lor. 

Asa ca, zis si facut. Am inceput sa vorbesc cu cei din jurul meu. Am povestit, am aratat. In curand o groaza de colegi s-au alaturat povestii mele. Nu mai eram singura si asta imi dadea forta. Ne-am decis ca intr-o zi de luni sa facem si sa vindem prajituri. Luni doua mese lungi din cantina aveau prajituri pe ele. Doua cauze erau sustinute. Aveam bulgarasi facuti din servetelede o colega si un sotron desenat pe jos ca sa ne amintim ca suntem acolo pentru niste copii. Dulciuri delicioase de casa facute din inima imbogateau peisajul. Noi, cu zambete pe buze intampinam pe cei ce urcau la cafea sau la pranz si ii pofteam la o prajitura si la o poveste despre doua fundatii, despre doua proiecte, despre o gramada de copii. In timp ce noi eram sus si vindeam prajituri doua colege se plimbau prin cladire si imparteau foi cu povestile pe care le sustineam si povesteau despre
noi si invitau oamenii sa urce sus.
 
De la 9 dimineata la 16 dupa amiaza am vandut prajiturele si am povestit. Chiar si bucatarul cantinei a venit la noi sa guste din minunatiile gatite si sa doneze. La sfarsitul zilei 6300 RON au fost adunati, banuti ce au fost impartiti in mod egal intre cele doua proiecte.

In saptamanile ce au urmat am tot povestit in jur despre ei. Am povestit si am tot povestit. M-am intalnit cu tot felul de oameni si am invatat sa respect alegerile celorlalti, am invatat ca nu toti credem in aceleasi cauze, am invatat ca suntem diferiti si ca ne misca intr-un mod diferit ceea ce se intampla in jurul nostru.

Cateva saptamani mai tarziu, dupa primul eveniment a urmat cel de al doilea. O sala mare si toate proiectele sustinute de toti oamenii de la firma la care lucrez reprezentate acolo. Eu in spatele unei mese cu tricouri cu desene facute de Marta, cu ornamente de Craciun facute de mama, cu prajiturele facute de mine si de un coleg. Eu, copilul pe vremuri timid si retras, povestind despre proiectul pe care il sustineam cu o groaza de oameni pe care nu ii cunosteam. Pe unii nu ii
mai intalnisem niciodata. Unii donau, altii zambeau si treceau mai departe, altii nu ma priveau in ochi iar lor nu puteam sa le povestesc nimic. Sufletul mi se vede in ochi. E greu sa nu fii privit in ochi atunci cand ai ceva de spus. Reusesti insa sa iti pastrezi zambetul pe buze si in inima, si increderea in oameni atunci cand crezi in ceea ce faci.

In zilele ce au urmat impreuna cu o colega am trecut pe la toate etajele si le-am lasat foi de hartie si povesti despre desene facute de o fetita. Am mai vandut cateva tricouri ale asociatiei cu ocazia asta.
Actiunile noastre ne-au ajutat sa strangem ~800 EUR. Dar cel mai important este ca am reusit sa povestim despre Marta si despre copii ca ea multor oameni si sunt sigura ca in anul ce vine vom reusi mai mult.

Si cum sfarsitul de an este un moment pentru recunostinta, iti multumesc Marta pentru ca mi-ai dat puterea sa imi deschid inima si sa imi expun sufletul in fata unor oameni pe care nu ii cunosteam, pe care poate nici acum nu ii cunosc, dar care stiu ceva despre mine; iti multumesc pentru ca mi-ai dat intelepciunea sa ii accept pe cei din jur si alegerile lor; iti multumesc pentru ca mi-ai dat blandetea necesara pentru a ii lasa sa treaca linistiti mai departe pe cei care nu aveau puterea de a ma privi in ochi. Inca o data datorez unui copil increderea ca orice iti propui poti sa duci la bun sfarsit daca crezi cu adevarat in visul tau.

Si un indemn catre cei din jur: gasiti ceva in care credeti si luptati pentru el cu forta de copil, copil care stie ca e suficient sa crezi si vei reusi sa indeplinesti. Ajutati pe cei din jur sa fie fericiti, ajutati-i sa simta iubirea si atunci si ei vor iubi la randul lor. Nu suntem singuri pe acest pamant. Nu e usor sa ajuti dar daca vei crede cu adevarat vei reusi, si niciun ajutor nu este prea putin.

Iubiti, oameni buni! Iubiti si ajutati-i pe cei pe care ii iubiti!

marți, 29 septembrie 2015

....esc



Iubesc.
Zambesc.
Pe-al vietii drum plutind pasesc.

Zambesc.
Iubesc.
Cu brate de copil cuprind si-aduc la piept
Atatea alte inimi care simt.

Zambesc. Privesc
La scoici cu valuri si nisip visez,
Si-n vise de copil ascund
Iubiri traite de demult.



Iubesc. Gatesc,
Si-alaturi de ingrediente pun
O picatura de iubire
Si doar un strop de fericire
O lacrima, un gand, un vis.


Iubesc. Zambesc. Privesc. Gatesc. Traiesc.