Am terminat traseul mov. Primul traseu 6+. Dincolo de cifre,
dincolo de o insiruire de prize menite sa te duca sus, dincolo de culoare un
traseu ca sufletul meu. Urcandu-l mi-am dat seama cat mai am de urcat ca sa
ajung sa spun ca imi cunosc sufletul, ca ii stiu fiecare pas.
Traseul porneste in stanga, apoi o ia usor in dreapta, doar
ca sa se intoarca catre stanga. Exact ca sufletul care cauta ceva. Cauta ceva
nedefinit. Si intai ii este frica, apoi simte ca e acasa, mai apoi iubeste.
Si cand imi era lumea mai draga si m-am odihnit un pic,
ridic ochii catre urmatoarea priza si o vad in dreapta. Si inima imi spune ca
iubesc iar eu sunt geloasa si trista in acelasi timp. Si toti imi spun ca e
normal, ca toti simtim sentimente bune si mai altfel. Dar parca nu vreau sa fiu
si eu la fel. Nu vreau sa sufar. Vreau sa abandonez. Dar tot sufletul imi
spune: du-te mai sus, sapa mai adanc. Si ridic piciorul stang si prind marginea
unei prize rotunde. Si ridic si dreptul si nu imi vine sa cred ca pot sa stau.
Iar corpul, ca si sufletul, stie exact ce sa faca. Stiu exact cum sa stau pe
zid desi nu mi-a zis nimeni. Dar mana stanga apuca o priza ce nu prea sta si
ezit. Si ma imping cu piciorul catre urmatoarea priza. Si sta.
Extraordinar! Un sentiment de siguranta imi incalzeste
sufletul ca atunci cand esti acasa. Dar eu inca nu sunt acasa. Mai am. Iar
traseul pleaca iar in stanga. Si am mai fost acolo. Am incercat, am iubit, nu
am fost iubita. De ce mi-as mai dori sa iubesc? Am mai intins sufletul la fel
ca mana stanga si m-am lovit. Julitura de pe cot, vanataia din genunchi si
inima ce se face mica de frica imi stau marturie. Dar eu stiu. Stiu foarte
bine, iubirea imi incalzeste sufletul, e linistitoare. Si stiu atunci. Stiu ca
o sa iubesc chiar de ar fi sa ma dau de fiecare data de perete, si o sa merg in
sus si mai departe chiar de as adauga vanataie langa vanataie si julitura langa
julitura. Si atunci vad. Nu mana stanga ci mana dreapta trebuie sa o intind
catre o priza ce pare nesigura, rotunda, o priza ce imi suna ca o cadere
sigura. Dar nu. O prind si ma tine. Ma sustine. Ca si cum m-ar fi asteptat o
viata asa cum am asteptat-o si eu pe ea. Deci traseul nu era in stanga. Era in
sus. Tot in sus. Pana la cadere. Si acum pare simplu.
Dar nu. Iar vine frica. Iar dorinta de a abandona. Iar
senzatia ca esti in mai multa siguranta in coarda. Si in mod cert ca esti in
mai multa siguranta pe sol, departe de trairi, departe de sentimente, departe
de suisuri si coborasuri, departe de prize ce nu stau, departe de tristete si
gelozie. Dar atunci placerea? Unde mai e placerea? Unde mai e iubirea? Unde mai
e sentimentul acela extraordinar care te incalzeste in fata celui mai mare ger?
Si da. Trebuie sa urc. Vreau sa urc. Si urc. Si iubesc. Si stiu ca pot sa cad
oricand si pot sa ma ranesc. Si ce daca. Si duc dreapta, si iar dreapta si iar
dreapta. Sunt sigura ca poate sa fie mai usor dar nu stiu cum. Sunt si eu la
inceput. Ca un copil care abea incepe sa mearga incep si eu sa fac primii pasi
stangaci. Dar gata. Am trecut de partea cealalta. Pot sa respir. S-a terminat.
Si ma las in coarda. Plutesc pana jos. Nimic nu mai
conteaza. Acum stiu acest 6+. O sa il mai urc. O sa il cunosc mai bine. Pasii
or sa fie mai usori a doua oara, si a treia oara.
Dar sufletul meu nu este 6+. Este un 10+ din mai multe
lungimi de coarda. Dar nu ma voi lasa, chiar de voi cadea, chiar de ma voi
rani, chiar de ma va durea. Voi simti, voi iubi, voi fi trista si geloasa, voi
zambi si voi plange, voi fi fericita si linistita, calma si agitata. Asta voi
face: voi descoperi pasii sufletului meu cu rabdare, si cu calm, si cu iubire.