Italia... la vita e bella

Stau si scriu pe un balcon din Milano, in timp ce soarele imi incalzeste picioarele obosite. Imi este sufletul liber si indragostit si stiu ca cineva ma asteapta sa ma culcusesc in bratele sale si sa ma sarute pe par.

Visam de 2 ani la Italia. Am intrebat pe toata lumea daca nu vor sa mearga, le-am spus ca imi doresc sa merg ca doar, doar or renunta la propriile planuri ca sa ma ajute pe mine sa imi transform visele in realitate, m-am plans, m-am ras. Timp de 2 ani nimic nu a functionat. Viata m-a purtat catre alte orase: Afitos, Londra, Paris. Sufletul meu s-a simtit pe rand: liber, agresat si indragostit. Dar imi lipsea ceva. Lipsea implinirea unui vis.

Intr-o seara de mai am luat decizia. O sa fie 29 iunie – 3 iulie si o sa fie Milano un este Val. De mult timp Val tot tragea de mine, dar mie imi era greu sa decid. Dar iata ca pentru prima data am decis singura data plecarii, am decis singura locul, am ales singura biletele de avion si tot eu le-am platit. Sunt fata mare si se pare ca ma descurc foarte bine si singura.

Plecarea a fost dimineata devreme, mult prea devreme ar spune unii. La 4 a ajuns tatal meu ca sa ma duca la aeroport. La 6 avionul a decolat. Asteptam cu sufletul la gura: paste, bruschete, inghetata si acel „dolce far niente”. Dar nimic nu ma pregatea pentru ceea ce a urmat.

Parcul Sforzesco

Prima zi oboseala drumului si-a spus cuvantul. Am ajuns in Milano, am baut un capucino in picioare la bar ca italienii impreuna cu Val, am luat cheia de la ea, si apoi, pe pilot automat, am descoperit apartamentul, dusul, patul. Trei ore mai tarziu eram ca noua, pregatita sa imi incep aventura italiana. Planul era ca a doua zi sa mergem la Genova, sa ne plimbam prin ea si apoi sa cautam o plaja. Asa ca primul lucru am pornit in cautarea unui costum de baie pentru ca al meu era in dulap la Bucuresti. Ziua s-a incheiat cu o plimbare prin parc urmate de o cina cu aglia, olio e peperoncino si prosciutto crudo cu mozarella cumparate de la un italian ca in reclame: inalt, brunet, ochi verzi, barba nerasa de un cm, care vorbeste tare si are un zambet larg. Dar toate acestea nu ar fi intrat la fel de bine fara un vin rosu bun: Syrah de Sicilia. Iar apoi o discutie cum numai un vin bun rosu poate sa genereze, sus pe acoperis, la lumina lunii si a stelelor.

A doua zi trezirea a fost devreme. La 8 aveam tren catre Genova. La 7.15 am iesit pe usa inarmate cu slapi, aparat foto, costume de baie, piersici, doua sticle de apa si un prosop mic, toate distribuite echitabil in doua sacosele de panza.Ce altceva ne-ar fi trebuit? Eram in Italia.

Genova

Genova ne-a dezamagit un pic. Mirosuri grele ne-au primit pe strazile sale. Cladirile nu ne lasau sa uitam trecerea anilor, iar intimitatea parea inexistenta. Stradutele stramte ce mie imi plac atat de mult in orasele pe care le vizitez nu m-au mai imbiat de data asta. La gandul ca as putea locui acolo intr-un apartament cu vedere la strada sau mai bine spus la cladirea din fata ce se gaseste la o distanta de coada de matura mi sa facea un pic pielea de gaina. Iar mirosul ma facea sa imi doresc sa fiu cat mai departe. Un mic dejun cu capuccino si brioche con crema ne-a mai trezit un pic. Asa ca am pornit ca cutreieram prin Genova cu gandul ca pe la pranz sa ajungem la gara ca sa luam trenul spre Camogli.

Genova - aici trebuia sa fie portul :)

Dar iata-ne ratacite in acest oras in care nu am reusit sa gasim punctul pentru informatii turisti. O doamna foarte draguta ne-a ajutat sa iesim la lumina: am facut toata Magdalena, pana in San Luca. Pasii nostri au prins ceva viteza pe Magdalena cand ne-am dat seama ca meseria practicata pe aceasta strada se potriveste cu numele ei. Dar San Luca ne-a salvat. Ne-a condus la Lomelli si de acolo mai era doar un pas pana la gara.

Am luat biletele pentru Camogli si, ca de fiecare data, am luat-o la fuga in cautarea peronului. Mai erau 5 minute pana pleca trenul. In drum spre Camogli ne-am intalnit si cu povestea unui tantar, un tantar strivit. Si precum in povestea gandacelului: l-a deschis copilul dupa ce n-a mai fost nimic din el. Doar un piciorus se incapatana sa se mai miste.

Cum am ajuns in Camogli, pentru a ne asigura ca ne vom intoarce chiar in acea seara la Milano, am cumparat si biletele de intoarcere. O doamna ce semana cu profesoara mea de franceza din liceu ni le-a vandut. Asemanarea ar fi trebuit sa imi transmita ceva, nu de alta dar nu am fost tocmai cuminte la orele de franceza. Inocente insa am plecat sa ne intalnim cu destinul. J

Camogli - traseu de 2 1/2: Camogli - San Rocco - Gaxiella - Pietre Strette - San Fruttuoso

Primul lucru am cautat biroul de informatii, dar cum era 14.00 era inchis. Italienii respecta cu sfintenie ora de masa si daca vrei sa vizitezi Italia nu o vizita intre 14 si 17. Dar exista marcaj si indicatii precum ca drumul ar dura 2 ore, 2 ore si jumatate, si cum noi stim sa citim marcaje, am plecat in cautarea lui. In curand a disparut marcajul inspre San Fruttuoso, si cand a aparut o sageata catre San Rocco ne-am oprit si ne-am intors. Pe drum am intalnit un mosulet pe un scuter pe care Val l-a intrebat in italiana cum putem sa ajungem la San Fruttuoso. Ni s-a confirmat ca suntem pe drumul cel bun, ca San Rocco este pe drumul spre San Fruttuoso, dar ne-a mai spus si ca drumul este greu si ca mai bine am lua vaporasul in portul de la Camogli. Dar cum noi ne pusesem in cap sa ne plimbam pe sub maslini (asa scria in ghid J) am ramas neinduplecate. Ne-am intors din drum numai cat sa ne luam Coca-Cola si apa si pe aici iti e drumul. Cum Dumnezeu a vazut ca suntem hotarate ne-a scos in drum o harta cu traseu pe care am fotografiat-o ca sa o folosim ulterior.

Drumul spre San Rocco

Si asa am plecat in mica noastra excursie, incaltate in slapi catre ceea ce ar fi fost o plimbare pe sub maslini de 2 ore si jumatate maxim catre San Fruttuoso. Cum fusta mea lunga si draguta ma incomoda la urcat de trepte mi-am ridicat-o si am legat-o la brau. Si am urcat, si am tot urcat trepte dupa trepte printre case ridicate pe coasta abrupta a muntelui. In curand, mai exact o ora mai tarziu, am ajuns la San Rocco. Ne-am dat seama atunci ca San Rocco este un mic satuc pe stanci.

Drumul slapilor

Am urcat mai departe de aici catre San Fruttuoso. O ora jumatate mai aveam de mers, iar varful muntelui imi parea aproape. Uitandu-ma din Camogli la intoarcere am vazut ca nu era tocmai aproape varful. Mai curand acest satuc era pe la jumatate. In curand peisajul s-a schimbat si treptele de piatra au fost inlocuite de o poteca de munte, iar maslinii s-au transformat in copaci. Incepuse sa ne fie clar ca slapii nostri nu prea se potriveau peisajului, si ca noi nici macar pantofari nu ne puteam numi, ci slapari. Mergeam in slapi pe poteci de padure si daca m-ar fi intrebat cineva as fi spus cu tarie ca eu nu as face asa ceva niciodata. Dar iata, inca o data, niciodata este acum. Sau mai bine spus a fost atunci.

Slapi cu puteri speciale

La Gaixella era deja clar ca este vorba de un adevarat traseu de munte, dar deja parcusesem jumatate din el. Dupa Pietre Strette a inceput coborarea. Coborare pe pietre. Coborare pe frunzele de toamna care nu fusesera inca spalate de ploi. Dupa jumatate de ora de coborare am intalnit un grup de italieni ce urcau cu rucsaci in spate, cu bocanci in picioarea. Ne-au intrebat de unde venim? De la Camogli. Cat ati facut pana aici? 2 ore. Complimenti au spus in timp ce ne masurau din cap pana in picioare, cantarind probabil capacitatile ascunse ale slapilor mei cu floricele albastre presarate cu nasturei colorati, fusta rosie ce era ridicata in sus si sacosa de panza ce fusese atarnata pe spate ca sa nu se balangane. Nu aveam decat 30 de minute intarziere fata de orarul dat pe harta.

Un popas bine meritat

15 minute mai tarziu am ajuns la o pensiune suspendata deasupra marii. Efortul nostru necesita o birra rece care a venit insotita de un bol de masline. Au fost cele mai bune masline pe care le-am mancat pana acum: nici sarate, nici nesarate, cu gust de masline, cu un pic de ulei de masline peste si deasupra presarat oregano. Asa cam am baut o bere, am mancat masline si am admirat la picioarele noastre marea si abatia San Fruttuoso. Trei ore jumatate a durat excursia noastra de la Camogli pana la abatie, cu tot cu berea ce a fost bauta deasupra de abatie.

De intors ne-am intors cu vaporasul la Camogli si ne-am racorit pielea incinsa de pe drum cu o baie in mare.

Camogli - vedere din vaporas

Cand ora de plecare a trenului nostru s-a apropiat ne-am indreptate agale catre gara fara sa banuim ca bulgarele de zapada al intarzierilor TrenItalia se dezlantuise. Toate trenurile aveau cel putin 20 de minute intarziere, iar noi trebuia sa prindem un tren catre Milano din Genova. Printr-un miracol am ajuns la timp in Genova, dar nu ne-a folosit la nimic. Trenul de la Genova la Milano nu exista. Nu circula in zile „prefestivi”, iar sambata este o astfel de zi. Asa ca ne-am trezit in gara din Genova, la 21.30 seara intrebandu-ne ce sa facem. Mai era un tren catre Milano, dar trebuia sa schimbam in Voghera. Acolo am fi avut 20 de minute ca sa prindem noul tren. Surprize, surprize! Ecranul afiseaza cu nonsalanta o intarziere de 20 de minute. Sansele noastre de a prinde trenul de la Voghera la Milano incep sa scada vertiginos. Plecarea noastra din Genova ar fi avut la baza raspunsul la una din doua rugaciuni: „Doamne ajuta ca trenul sa recupereze din cele 20 de minute de intarziere in ora si jumatate de la Genova la Voghera”, sau „Doamne ajuta ca trenul de la Voghera la Milano sa aiba si el intarziere”. Nu stiam ce sa facem. Stateam in mijlocul garii si ne codeam sa luam o decizie. Care era decizia corecta? Nu stiu nici acum raspunsul la aceasta intrebare. Stiu doar ce am facut pana la urma. Ne-am gandit ca mai usor gasim un hotel intr-o Genova pe care o cunoastem din timpul zilei la ora 22 noaptea, decat sa gasim un hotel in Voghera la ora 23.30 in conditiile in care nu stiam nici macar un rand de carte despre Voghera.

Asa ca am iesit din gara si am cautat un hotel. Am ajuns la Hotel della Posta unde am gasit o camera cu 65 EUR. Hainele noastre aratau ca hainele unor persoane care au facut un traseu pe munte la 30 si ceva de grade. Cu 3.5 EUR ne-am gasit fiecare cate un tricou gri. Cu sapunul din camera ne-am spalat pe noi, tricourile si chilotii. Am petrecut apoi un timp uscand cu feonul articolele mai mici de imbracaminte. Noroc ca erau destul de mici si nu a durat foarte mult sa ne obtinem pijamaua in care urma sa petrecem acea noapte.

A doua zi de dimineata ne-am dat seama ca Lacul Como si Lacul Maggiore sunt destul de departe, si mult mai aproape de noi se gasesc satele de la Cinque Terre. Hotarate ne-am imbracat, pastrand pe noi maieurile gri in care si dormisem, hainele de cu o zi inainte nefiind uscate inca, si am pornit sa gasim punctul de informatii ce se ascunsese de noi cu o zi inainte. Inapoi in Genova, inca o data pe strazile cu miros de urina si de mancare indiana, ne croiam drum catre noua noastra destinatie de Duminica: Cinque Terre. Am agatat o harta cu satele si cu ceva informatii si ne-am asezat la un mic dejun cu capucino sa vedem ce urmeaza sa vedem.

Mic dejun in Genova

Dupa poze am zis din prima Verazza si Monterosso. Una langa alta, amandoua cu plaja, pareau exact ce ne doream sa vedem. In plus exista un drum ce le uneaAm coborat din tren la Verazza, desi aveam bilete pana la Monterosso. O decizie de ultim moment. O decizie ce ne-am facut sa aterizam direct intr-un satuc pitoresc, format dintr-o mana de case frumos colorate, cu un mic port si o plaja.

Sufletul pe loc mi-a zis ca asta este un loc in care sa vii cu un barbat, sa iti incepi ziua cu o baie in apa sarata si racoritoare, sa haladuiesti apoi toata ziua la umbra copacilor, seara sa vii sa te arunci in apa limpede si albastra, iar noaptea sa dormi in bratele lui in una din casele colorate.

Vernazza

Ne-am hotarat sa ne interesam mai temeinic legat de drumul catre Monterosso. Pe harta erau 4 km, cu timp de parcugere 2 ore jumatate. Cel de la San Fruttuoso era 8 km cu timp de parcurgere 2 ore jumatate. Grad de dificultate mic aveau amandoua. De data asta nu ne spuneau ca urma sa ne plimbam pe sub maslini. Asa ca ne-am dus la info point, care era deschis de aceasta data, si am intrebat. Cand am auzit ca sunt cateva zone in care exista pericol de alunecare, pentru ca din cand in cand sunt fata cuminte am intrebat inocent: este necesar vreun echipament special? In acel moment, tipul de la informatii s-a aplecat usor peste tejgheaua din fata lui iar eu am ridicat putin fusta lunga rosie lasand sa se vada de dedesubt degetelele subtiri cu unghiute rosii ce erau delicat imbracate de slapii cu flori albastre si nasturei in toate culorile. A ridicat catre mine o privire verde si a spus: NOOOOO. Era suficient. Am iesit, am luat bilete la tren si in 10 minute eram in Monterosso.

Dupa ce am mancat o focaccia buna, care a alunecat mai bine ajutata fiind de o birra rece ne-am dus sa incercam apa ce avea o temperatura perfecta. Fara valuri. Malul avea pietricele mici ce te ajutau sa iesi din apa.

La plaja in Monterosso

Si cum pana acum nu facusem nici un lucru interzis, nepermis, iesit din comun, cum pana acum fuseseram fete cuminti, ne-am gandit noi sa ne ducem sa ne schimbam in toaleta stabilimentului unde mancasem bunatatea de focaccia. Angajatele respectivului stabiliment nu au fost incantate de planul nostru. Cu toate acestea incercarile lor de a ne opri nu au reusit. Cerandu-ne scuze am continuat sa ne schimbam si am parasit respectiva toaleta imbracate cu hainele cu care plecasem imbracate cu 2 zile inainte din Milano. Cum doar o inghetata mai lipsea din aceasta excursie am luat o straciatella. Eu, ca un copil de ma aflu, am insistat sa imi iau „con cono” si 10 minute mai tarziu aveam inghetata pana la cot.

De data aceasta ne-am decis sa nu ne mai lasam la mana destinului si ne-am cumparat biletele catre Milano la un tren care duce direct acolo, fara sa mai schimbam. Trenul spre Milano a ajuns la timp. Parca stia ca de data asta noi nu mai aveam emotii. In seara aceea nu am stiut cum sa nimerim mai repede patul, mai ales ca Val sa ducea la munca a doua zi.

Luni m-am decis sa ma urc sus pe Duomo. Dupa un pranz cu focaccia si capuccino, urmata de o inghetata cu mesaj („keep smiling and be happy”), am luat bilet si am urcat cu liftul. Picioarele mele nu ar fi rezistat inca unui set de trepte. Sus am fost dezamagita. Cand am fost eu ultima data se vizita tot acoperisul. Ba mai mult: te puteai sui in turnuletele de la capatul lui. Acum nu mai puteai sa vizitezi decat jumatate de acoperis, iar despre turnulete nici macar nu se putea pune problema.

Duomo la apus

De la Duomo am plecat catre parcul Sfortesco unde, la umbra unor copaci, am citit pana ce foamea m-a fortat sa pornesc in cautarea unei farfurii cu paste si a unui pahar de vin rosu. Seara Val m-a dus la cea mai buna inghetata din Milano: o fragola excelenta. Buna. Cremoasa. Simteai capsunile in ea. Era perfecta.

La intoarcerea spre casa ne-am oprit la o Osteria (asa am aflat si ce este aceasta). Italieni simpatici si plini de viata ne-au servit la masa. Am baut un vin rosu de Toscana care mi-a intarit dorinta de a ajunge acolo. La final nu m-am putut abtine sa nu vad inscriptia de deasupra casei: Conduceti putin. Nu uitati ca trebuie sa beti. Atat de simplu spus.

Cea mai buna inghetata de fragola din Milano. Pur si simplu perfecta!

In ultima zi am facut bagajul, am mancat o salata cu un capuccino, am mancat o ultima inghetata de ciocolata si m-am indreptat catre aeroport. Inca o data Milano mi-a servit ca base camp. Acum 6 ani am petrecut 10 zile in Milano in care am descoperit orase din Italia in care imi doresc sa revin: Florenta, Verona, Roma, Venetia. Acum am stat 5 zile si stiu ca o sa revizitez: Camogli si Cinque Terre, atat plajele cat si padurile si muntii din jur. Iubesc in continuare pastele si inghetata, focaccia si vinul cel bun. Iubesc mai presus de toate acel „dolce far niente” al italienilor care fac ca planurile tale de azi sa nu se potriveasca maine, dar la sfarsitul zilei sa iti para bine ca a fost asa.

Imi este sufletul liber si indragostit si stiu ca cineva ma asteapta sa ma culcusesc in bratele sale si sa ma sarute pe par.