Anunt matrimonial

Am avut momente in viata cand tot ce imi doream era un baiat. Imaginatia mea punea in fata mea o imagine a lui, imagine pe care nu reuseam sa o descopar intre cei din jurul meu. Zile la rand, luni la rand si apoi chiar ani am plecat mereu privirea cand un baiat, iar mai tarziu un barbat se uita la mine. De ce? De frica. De teama ca nu o sa ii placa de mine. De si mai multa teama ca ii va placea. Mi-am ales dintre cei din jurul meu pe cel care dadea cele mai slabe semne ca va putea sa simta ceva pentru mine si pe acela l-am privit, iar acela m-a ales. Nu pentru mult timp. Amintirile sunt prea indepartate si prea estompate ca sa spun care anume era fenomenul ce genera despartirea dar aceasta se intampla de fiecare data, ca ceasul, nu mai tarziu de 4 luni. De ce? Pe vremea aceea nu citisem ca dragostea dureaza 3 ani, asa ca la mine dura 4 luni.

Mai tarziu am stabilit o lista lunga de bife prin care ar trebui sa treaca un barbat inainte de a imi castiga inima. Iar inima mea a fost castigata de un barbat care nu a bifat nici jumatate dintre ele. Desi iubirea inca exista chiar la aproape 3 ani relatiile tot 3 la numar s-au destramat ca ceasul la aproximativ 4 luni de la nastere.

Dar sa le spun relatii? Am descoperit de curand ca o relatie necesita multa munca. Pentru a avea cu adevarat o relatie cu cineva este necesar timp, este necesara comunicarea, este necesara intelegerea reciproca si acceptarea celuilalt asa cum este, este necesar interes in a il ridica pe celalalt de jos si a il aduce mai sus de tine. Si totul este reciproc. Totul trebuie sa se intample de ambele parti in egala masura, fara a masura. Si astfel facand un pas dupa altul, umar la umar, fiecare dintre cei doi ajunge sa fie cel mai bun om ce poate sa fie.

Antoine de Saint-Exupery spunea : „Aimer, ce n’est pas se regarder l’un l’autre, c’est regarder ensemble dans la meme direction”. Nu credeam in acest citat cand l-am auzit prima data. Acum imi suna a fi corect.

Asa ca nu imi mai doresc ca barbatul ideal sa bifeze lista de cerinte, nu mai doresc sa arate precum cel ce l-am visat o data, nu imi mai doresc sa ...

Vreau barbatul care isi doreste sa ma ajute pe mine sa ajung cel mai bun om ce pot sa fiu, iar eu il voi ajuta sa ajunga cel mai bun om ce poate sa fie. Si il voi iubi. Si ma va iubi.

Am legat...

Am legat copacii la ochi
Cu o basma verde
Si le-am spus sa ma gaseasca.

Si copacii m-au gasit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat pasarile la ochi
Cu-o basma de nori
Si le-am spus sa ma gaseasca.

Si pasarile m-au gasit
Cu un cantec.

Am legat tristetea la ochi
Cu un zambet,
Si tristetea m-a gasit a doua zi
Intr-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu noptile mele
Si i-am spus sa ma gasesca.

Esti acolo, a zis soarele,
Dupa timpul acela,

Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Si toate sentimentele
Pe care am incercat sa le leg
La ochi.

Poezie scrisa de Marin Sorescu 

Life is like a box of chocolate. You never know what you gonna get.

Am auzit replica asta prima data in filmul Forest Gump cu o groaza de timp in urma. Pe vremea aceea cinematograful Excelsior din cartierul Chibrit inca exista. Erau sanse mari sa vizionezi filmul impreuna cu cativa soricei ce locuiau sub acelasi acoperis cu ecranul mare si alb, si totusi acest film a adunat o groaza de lume in acel spatiu mic. Sau poate era mare. Nu mai stiu. Eu sigur eram mica. In 94 aveam numai 14 ani.

In ultimele zile traiesc din ce in ce mai des sentimentul ca poate ca eu nu stiu ce voi gasi in cutia mea de ciocolata, dar exista cineva acolo sus care nu numai ca stie ce se gaseste, dar mai stie si in ce ordine voi alege bomboanele.

Ici colo se gasesc bomboane din cea mai pura ciocolata, cu un gust atat de amarui ca o singura muscatura este suficienta pentru a te cutremura. Langa ele sunt insa asezate strategic bomboane fine de lapte, imbunatatite cu o eventuala visina din visinata. Sau poate voi gasi o bomboana cu o inima din caramelul cel mai dulce. Fara cele amare, bomboanele cele dulci nu ar mai fi la fel de dulci. Pe de alta parte daca dupa o bomboana dulce, dulce, dulce musti direct dintr-o bomboana 100% cacao, amareala o sa ti se para insuportabila si o sa iti vina pur si simplu sa o arunci din gura.

Intre bucatelele de ciocolata amaruie mai exista din cand in cand si mici delicatese cu lavanda, sau portocala sau cu un pic de piper. Si la acestea nu stii ce sa spui: imi plac, nu imi plac, mai da-mi, nu-mi mai da. Le-ai alege parca de buna voie si parca ai sta la distanta. Si tot timpul incerci sa iti dai seama daca iti plac cu adevarat, sau nu.

Barbatul perfect

De multe ori am fost intrebata care sunt caracteristicile barbatului perfect din punctul meu de vedere. Si de si mai multe ori am raspuns: „Ah! Barbatul perfect! Il cunosc deja! Il iubesc deja! Dar nu este pentru mine, si nu va fi niciodata. Eu va trebui sa ma obisnuiesc cu o copie.”

Si poate este momentul sa spun povestea barbatului perfect.

Demult, tare demult, existau doi copii, frate si sora. Ei locuiau pe o strada ingusta din Bucuresti, intr-o curte cu un caine, vita de vie, o casa calduroasa si primitoare, un cais, un visin, doi ciresi, si un garaj. In garaj lucra un bunic care de cand iesise la pensie repara masini. Bunicul avea multe masini de reparat asa ca din cand in cand ii invita pe cei doi nepoti sa se joace cu piese, sa apese frana, sa porneasca motorul.

Dar nu despre bunic vreau sa vorbesc, si nici despre garaj. Ci despre barbatul perfect. Trebuie sa intelegeti ca aceasta poveste se desfasoara in cea mai grea perioada din viata unui copil: adolescenta. O perioada in care pentru orice copil, si mai ales pentru baieti, parerea celor din jur este extrem de importanta. Nu poti sa faci orice iti trece prin cap. Totul trebuie gandit si executat in asa fel incat „GASCA” sa fie de acord. Mai tarziu am descoperit ca facand asa ajungi sigur in punctul in care tu nu mai existi ca si persoana si exista doar gasca.

Baiatul intr-o buna zi s-a indragostit. Sa te indragostesti la varsta aceea, la nici 16 ani e greu. E extrem de dificil. Societatea dicteaza, avand ca baza o serie de filme extrem de bine cotate americane, ca barbatul, chiar si baiatul sa nu arate slabiciunea sub nici o forma. Barbatul adevarat, conform societatii, trebuie sa fie dur, sa nu verse o lacrima, daca femeia nu il baga in seama sa plece mai departe tantos (la faza asta ani mai tarziu s-a adaugat argumentul „barbatii sunt oricum mult mai putini decat femeile asa ca femeile trebuie sa alerge dupa barbati”), si cate si mai cate astfel de caracteritici trebuie sa aiba.

Dar baiatul nostru nu avea astfel de caracteristici de barbat fatal. El iubea sincer. Inima lui se miscase din loc si incepuse sa bata tot mai tare. Era hotarat: ea este femeia pe care o iubeste, ea este femeia cu care se va casatori, ea este femeia ce ii va purta copii. Ea in schimb nu era chiar atat de convinsa. Asa ca a inceput lectia rabdarii. Baiatul nostru a invitat-o in oras. Prima data s-a imbolnavit o mica broscuta testoasa care apartinea fetei. A doua oara a fost tatal cel care nu o lasa sa iasa. A treia oara inca o braoscuta testoasa s-a imbolnavit. Apoi a fost randul unei prietene. Apoi, cred ca ati ghicit de altfel, o alta broscuta testoasa s-a imbolnavit. Si astfel, una dupa alta invitatiile lui au fost refuzate din cauza broscutelor ce se imbolnaveau si aveau nevoie de ingrijirea fetei, sau din cauza grijilor pe care si le facea tatal ei, sau din cate si mai cate cauze toate la fel de serioase. Dar el continua rabdator sa o invite inca o data, si inca o data, si inca o data.

Cand aproape se terminase stocul tuturor broscutelor din Bucuresti fata a iesit cu baiatul. Si astfel in prag de an nou au devenit doi.

Pe straduta cea ingusta exista in continuare o casa calduroasa si primitoare, doi visini, un cais, un cires, doua vite de vie, un garaj, o pisica si un caine, o bunica si un bunic, un frate si doua surori, si doua fetite mici. Si poate bunicii s-au schimbat, si poate caisul nu mai este cel de pe vremuri. Sau poate din visinul de demult nu mai este nimic si 2 visini noi au crescut un loc. Sau poate de atunci multi caini au venit si au plecat. Dar povestea noastra merge mai departe si iubirea traieste si respira in acea curte.

Barbatul perfect ziceam? Da. Daca la povestea de mai sus mai adaugam cateva caracteristici esentiale zic eu ca am avea barbatul perfect. Dar sa le luam pe rand. O inima mare, mare, mare in care incape Ioana si cei doi copii (de-a lungul anilor din doi au devenit patru) si mai este loc si de o Gaga, mama, tata, pisica. Perfect in cazul in care te ratacesti printr-un oras necunoscut, chiar si fara harta ajungi la destinatie. Perfect pentru serile tarzii cand parca ai manca ceva bun dar nu e nimic prin frigider, sau si mai bine daca ai chef sa bei un pahar de vin si sa stai la taclale, sau poate un film doresti sa descopere, sau si mai bine o cafeluta. Iar daca ai vreodata nevoie de ajutor o sa fie acolo, langa tine, sustinandu-te si ajutandu-te. Sau poate ti s-au innecat corabiile si ai nevoie de cineva sa te inveseleasca. Sau poate ai chef sa povestesti in gura mare ce grozavie ti s-a intamplat, atunci el o sa stea sa te asculte. Sau daca ai nevoie de un partener de inot seara pe la 11 el va veni sa te ia cu masina de la scara blocului si te va aduce acasa. Sau de va veni ziua Femeii te va intampina cu o floare. Sau de va veni ziua ta vei primi o surpriza.

Iar daca toate cele de mai sus nu ar fi de ajuns sigur va exista o seara in care sa primesc un telefon: Ce faci, bestie? Nu mai dai niciun semn de viata? Cand mai vii pe la noi? Si chiar daca au trecut 2 zile sau o saptamana de la ultima convorbire eu tot ma sui in masina si ma duc.

Si daca toate aluziile, sugestiile si indiciile de mai sus nu sunt clare atunci va spun direct: barbatul ideal eu il cunosc pentru ca s-a nascut la 1 an si 7 luni dupa mine, a locuit cu mine in casa, am crescut impreuna, si este cel mai bun prieten al meu.

Cunosc asa un barbat si il iubesc. La multi ani, Andu!

PS. Pentru toti ceilalti barbati din viata mea: acum stiti de ce sunt asa de carcotasa. Stiu ca se poate. Este greu e adevarat sa stii ce vrei si sa te duci spre el, este si mai greu sa te lasi sa iubesti si sa te expui in acest fel. Dar se poate! :)

Doua carti, doua jumatati de puzzle...

Doua carti terminate intr-un weekend. Doua jumatati ale unei povesti de dragoste. Mircea Eliade zice ‚Maitreyi”. 42 de ani mai tarziu Maitreyi zice „Dragostea nu moare”.

„[...] nu eram numai un biped, eram o fiinta umana, cu o samanta de nemurire in mine si cu dreptul de a privi realitatea dintr-o alta perspectiva.”

Si a reusit. A dat o alta perspectiva povestii de iubire descrise de Eliade, traita de Eliade si neuitata de Eliade. A reusit sa strabata negura amintirilor si sa isi desfasoare sufletul in fata mea, a cititorului care s-a chircit in coltul canapelei in asteptarea a ceva. Ceva care sa ii dea speranta nu numai ca dragostea nu moare, ci ca dragostea exista. Ca dragostea exista si ca destinul are motivele lui pentru a aduce doi oameni impreuna.

Ceea ce m-a socat este diferenta intre cele doua perspective, intre cele doua realitati. Intr-un fel extrem de bizar ma identific cu perpectiva ei mai mult decat cu a lui. Zic bizar pentru ca ea provine dintr-o alta lume, cu alte reguli, cu alte coordonate. Si totusi poate inima unei femei este aceeasi oriunde. Stiu eu? Nu stiu nimic. Dar simt.

„Necazul este ca nu poti sterge nimic din ce s-a petrecut in viata ta. Tabloul ramane asa cum a fost pictat.”

Dar sunt lucruri pe care nu vrei sa le stergi. Oricat de mult ar durea amintirea, oricat de trist ti s-ar parea ca nu mai este ce a fost candva, oricat de scurte ti s-ar parea acum plimbarile sau noptile trecute demult. Sunt clipe pe care vrei sa le pastrezi mereu in amintire, pentru totdeauna. Si asta asa seamana cu ceea ce descrie ea.

„De ce as mai continua sa-l caut? Nici o femeie nu ar lua ea initiativa, ar fi pur si simplu o nerusinare. Rusine sa imi fie ca inca ma mai gandesc la el. Strasnicule vanator din Europa, am sa-mi smulg sageata ta otravita. Am sa te uit, am sa te uit.”

Dar oare a reusit ea sa uite? A reusit sa scoata din suflet ceea ce s-a ascuns acolo, ce s-a adancit desi a durat putin. Cine spune care sunt evenimentele care pot sa contruiasca ceva in sufletul cuiva, cine are dreptul sa judece ceea ce simte cineva si sa spuna daca este real sau nu, cine are capacitatea sa spuna: ce simti tu nu este, nu exista, e iluzie, e din carti? Din carti a fost si ce a trait ea, la fel de real 42 de ani mai tarziu ca in primele clipe. La 16 ani, si la 58 la fel. O viata de om, sau mai bine spus o viata de femeie.

„Dar viata nu se implineste prin uitarea suferintei, ci prin zilnica transformare a mahnirii in intelegere, a cruzimii in tandrete si a amaraciunii in dulceata.”

Si daca pot sa iau ceva din aceste doua carti pot sa iau iubirea pe care amandoi au simtit-o, iubire care a strabatut anii si a ajuns pana la mine acum cand aveam nevoie sa simt, sa plang, sa ard. Iubirea lor nu a fost sa fie pentru ca cineva mai puternic a stat in cale, cineva zic si inteleg prin cineva si pe ei doi. Iubirea lor a fost tradata chiar de ei. Si poate judec prea aspru dar judecandu-i pei ei, de fapt pe mine ma judec. Si ceea ce spun nu lor le spun, ci mie. Daca iubesti, iubeste pana la capat. Uita de principiile si parerile celor din jur. Nu le-ai stiut de fapt si nici nu le vei afla vreodata cu adevarat. Iubeste sincer, iubeste complet, iubeste pana la capat. Suna cand vrei sa il vezi chiar daca esti femeie, cheama-l la tine daca vrei sa il strangi in brate chiar daca esti femeie, varsa o lacrima si chiar mai multe daca iti e dor tocmai pentru ca esti femeie, razi cat te tine inima cand esti fericita pentru ca esti femeie.

„- Tu esti asa cum esti. De ce ti-as cere sa te schimbi?

- Totusi n-ar fi neobisnuit.

- La ce ne-ar folosi? a zambit el.”

Chiar asa. De ce sa te schimbi? Atunci cand ai descoperit ce te defineste, ce te mana in viata. Atunci cand pentru prima data esti linistit chiar si cu greselile pe care le-ai facut pentru ca sunt greselile tale nu ale altora, nu ale societatii, nu alte cartilor. De ce sa ma schimb? Nu mi-ar folosi la nimic.

Eu stiu acum ca sunt asa cum sunt, si iubesc asa cum simt. Inima mea ma defineste ca persoana mai mult decat ar putea cuvintele care imi ies de sub degete. Dar mai stiu ceva: cand celalalt nu te iubeste, cand te impinge si te loveste, cand calca in picioare ceea ce tu simti, lasa-l. Nu este el. Nu a fost niciodata. Iubeste-l, dar lasa-l.

„Oricat l-ar iubi cineva pe altcineva, cat de usor il poate insela, deoarece nimeni nu poate cunoaste, fara sa i se spuna, gandurile altuia.”

Asa nici eu nu pot sa stiu mai mult decat mi se spune. Si daca mi se spune: nu te iubesc, atunci asa este, si nu exista nici macar o posibilitate de a ma insela. Si atunci imi continui drumul mai departe, in cautarea unei alte iubiri ce poate o sa arda la fel de puternic.

... Tomar Ki mane, Maitreyi? Yadi thake, tahale ki Hsahama karte paro?...

... Iti mai amintesti de mine, Amrita? Si daca da, ai putut sa ma ierti?...

Pot oare sa iert?

PS. Citatele sunt din cartea „Dragostea nu moare” scrisa de Maitreyi. Penultimul este motto-ul cartii Maitreyi scrisa de Eliade, traducerea lui, cu nume schimbat am gasit-o in cartea ei. Chiar si acum, cand nu mai sunt, se completeaza unul pe altul.

Profu'

A fost demult, tare demult. Nu imi aduc aminte cati ani aveam. Nu imi aduc aminte clar daca eram in ultimele clase de scoala generala sau in primele clase de liceu. Imi aduc aminte atat: urma sa vina profu’ de engleza. Un eveniment important pentru ca acest „prof” nu era unul oarecare. El nu facea meditatii cu tine decat daca ii placeai. Asa ca emotiile erau groaznice. Totul se petrecea in curtea din Bucegi unde parintii si bunicii erau aproape. La prima lectie am aflat ce inseamna „knickers” si nu ma refer la pantofi, de ce nu este bine sa folosesti „you kunt”, ca englezii spun „alright” si nu „OK,” am aflat ce inseamna doua degete ridicare in semn de V intors. La sfarsitul zilei am ajuns elevii lui, si am ramas elevii lui pana azi. Iar „profu” s-a transformat in Teacher.

Anii au trecut si caietele s-au umplut incetul cu incetul de exercitii de gramatica, de compuneri, de lectii. Si o data cu caietele s-au umplut si carnetelele de bridge de scoruri. Lectiile noastre constau din 2 ore de engleza si 4 de bridge in engleza. Musai in engleza. Pana la varsta asta nu stiu sa jos bridge in romana. Nu stiu sa licitez in romana.

Eram 4: eu, Andu, Oty si Boby. Patru copii care l-am iubit ca pe un parinte. Patru copii pe care ne-a iubit ca pe copii lui, asa cum spunea deseori. Intre timp am mai invatat dublul sens al cuvantului „come” (imaginati-va urmatoarea conversatie: „Teacher, are you coming?” „No! I’m just breathing hard!” soc :) ), am descoperit in noi puteri deosebite, ne-a ajutat sa punem primele caramizi la fundatia noastra de oameni, ne-a tinut de mana prin examene, ne-a indrumat in cariera, ne-a sustinut cand visele pareau de neatins, ne-a invatat sa fim oameni. A fost langa noi tot timpul. Ani de zile, zeci de ani de zile.

Acum nu mai este. Azi de dimineata a plecat din viata mea, din viata noastra, pentru totdeauna. Sufletul lui se indreapta acum catre ceruri iar inima mea plange. Plange pentru ca regreta. Regreta ca nu a trecut mai des in ultimul timp pe la el, regreta ca nu a sunat, regreta ca a lasat viata asta care se rostogoleste atat de repede sa o smulga de langa acest om, regreta ca a uitat, regreta ca nu a spus: te iubesc Vic, si iti multumesc pentru tot ceea ce ai facut pentru mine.

E prea tarziu, stiu, dar sper „Teacher” ca acolo unde esti ma vezi acum si auzi ceea ce strig. Sper sa iti fie mai usor acolo, si ca aerul sa patrunda cu putere in plamanii tai, sper ca Dumnezeu sa te aiba in paza, asa cum si tu m-ai avut pe mine.

La revedere, Teacher! Nu te voi uita niciodata!

„If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that's in it,
And - which is more - you'll be a Man, my son!”

If, Rudyard Kipling

Fluture. Buburuza. Fluture.

Cand eram mica eram un mic fluture cu aripile colorate in culorile curcubeului. Viata era frumoasa. Stiam sa iubesc, stiam sa rad si sa plang, stiam sa fiu vesela si trista.

Cand am crescut mai mare aripile mi s-au inchis la culoare. Incetul cu incetul au inceput sa se micsoreze. Nu mai iubeam, pentru ca trebuia mai intai sa fiu iubita. Nu imi mai aratam inima, pentru ca sa nu fie ranita. Nu mai stiam diferenta intre veselie si tristete. Si, fara sa imi dau seama, aripile s-au micsorat de tot si eu m-am transformat intr-o buburuza. Aripile mele, frumoasele mele aripi de culoarea curcubeului, s-au transformat in platose de protectie impotriva a tot ce se gaseste in exterior. Nimeni nu ma putea rani pentru ca nimic nu putea trece de zidurile din jurul meu. Nu mai eram trista. Nu mai plangeam. Dar nu mai stiam sa iubesc si sa fiu vesela.

Dar mi-a lipsit iubirea.

Acum aripile au inceput sa creasca din nou. Iubesc din nou, sunt iarasi vesela sau trista, rad si plang la fel de usor. Intre cele doua aripi imi port inima expusa la caldura razelor de soare, la picurii de ploaie, vulnerabila la fulgere si spini de trandafiri, sensibila la vederea curcubeului, dezmierdata de atingerea catifelata a petalelor de flori. Vulnerabil si gingas, puternic si plin de caldura, acest corp, aceasta inima, ma duce catre tot ce este frumos, extraordinar, deosebit si intens. Aripile cresc cu fiecare experienta, cu fiecare iubire, cu fiecare intalnire cu oameni dragi, cu fiecare om ce isi intoarce catre mine ochii si ma lasa sa ma reflect in privirea lui. Cresc, se coloreaza si ma poarta tot mai sus catre un loc in care iubirea exista, catre un loc unde totul este posibil.

Italia – locul unde am trait candva

Intr-o zi de joi, ca asa-i la noi, la ora 4 dimineata ne-am trezit iar la 6 dimineata am decolat catre Coasta Amalfi, Italia. Planurile erau facute: aterizam la Roma, luam masina ce urma sa ne fie calauza in acest concediu, treceam pe la aeroportul Fiumicino pentru a ridica si ceilalti doi calatori si plecam spre Napoli si de acolo coasta era numai a noastra. Stiam ce vrem sa vizitam. Aveam ca principale obiective: inghetata din cea mai buna, cappuccino bun si dulce, paste cu fructe de mare, sau orice alta mancare cu fructe de mare, vin bun, peisaj care sa ne unga pe suflet, prieteni dragi pe care nu i-am mai vazut demult care sa ne fie alaturi cand ne vom „chinui” cu toate cele de mai sus.

Si am plecat. Prima oprire stabilita: Pompei. Pana la la Napoli am mers pe autostrada. Dar in Napoli noi fetele am avut ultimul cuvant. Poate nu am avut noi parte de decapotabila galbena pe care ne-o dorisem, dar vroiam sa vedem marea. Sa o simtim. Sa fie parte din noi. Asa ca baietii s-au supus si am purces catre mare prin Napoli. O viermuiala de nedescris ne-a inconjurat. Scutere ne depaseau pe dreapta, pe stanga. Ba aveam impresia ca trec peste noi sau se strecoara pe sub masina. Reguli de circulatie nu exista. Toata luma avea prioritate si in acelsi timp nimeni nu avea prioritate. Pe stradutele stramte se amestecau in egala masura autocare, masini, scutere, pietoni. Toti cu aceeasi dorinta de a folosi carosabilul. Ca sa fie totul complet la un moment dat am pierdut si semnul care ne ajuta sa razbatem viermuiala catre coasta amalfitana. In acel moment am fost fericite ca avem barbati cu noi. Si-au pus in functiune radarele imbatabile, au mirosit marea, soarele, nordul. Nici stradutele cu unic sens, nici sensurile giratorii in care intrau cu totii nu au putut sa ne impiedice sa ajungem la Pompei.

Aici am invatat despre: nuée ardente un termen invatat de Andu in facultate cand au studiat efectele distructive ale vulcanilor. Pompeii este un oras care nu a fost distrus pentru ca lava a ajuns in oras ci pentru ca un val de caldura si cenusa a coborat pe versantul muntelui si a invaluit orasul si pe cetatenii lui lasandu-i acolo unde erau, in exact aceleasi pozitii, numai ca ingopati in cenusa nu in lava vulcanica.

Orasul era in anul 79 un oras prosper roman. La ora aceea aveau bai, reguli privind curatenia, reguli privind gunoaiele. Reusisera sa rezolve probleme cu care noi ne luptam si la ora actuala. Si totusi intr-o noapte totul a disparut. M-a facut sa ma gandesc cat de fragila este viata. M-a facut sa ma gandesc ce este mai important: sa aduni lucruri, sau sa aduni sentimente? Ce te imbogateste?

Ce te face sa nu iti para rau daca intr-o noapte totul se naruieste in jurul tau: faptul ca ai un salariu cu 5 cifre, sau ca stii ce inseamna sa iubesti. Sau te ajuta cu adevarat faptul ca ai in casa o fresca pe care ani de zile mai tarziu oameni din toate colturile lumii o vor fotografia? Sau mai curand faptul ca atat cat ai trait ai facut totul asa cum iti doreai si iti imaginai? Subiectul este vast. Cert este ca acum doar macii mai locuiesc acest taramuri parasite demult, intr-o noapte, de proprietarii de drept.

Am parasit campurile de maci si am pornit catre Positano. Am plecat de la un loc parasit de oameni catre un loc locuit de iubire, de mancaruri bune si deserturi pe masura. Am ajuns pe inserat in Positano si ne-am oprit in primul restaurant ce l-am gasit si care ne incanta inima. Vantul ce incepusa sa sufle pe coasta ne indemna si el sa intram si sa ne rasfatam cu ceva bun. Oboseala acumulata dupa doar 3 ore de somn in noaptea anterioara, in cazurile fericite, isi spunea si ea cuvantul. Am ales paste cu fructe de mare, delicatese cu dovleac, si friptura gatita cu sos de rosii din abundenta. In Italia au insa o mandrie a serviciului. Mici atentii ti se prezinta pe masa pentru a face asteptarea felului comandat cat mai placuta. O placintica cu spanac, o bucatica de paine de casa, cateva masline. Ceva ce sa te faca sa uiti ca iti era foame si ai intrat in ultima clipa sa iei ceva de mancare pentru ca nu puteai sa rabzi sa parasesti strazile.

Abia tarziu in noapte am ajuns la destinatia finala: Torre de Milo din Majori. Somnul a fost dulce pentru toti membrii „expeditiei”. O singura decizie inteleapta am mai luat in acea seara: Am amanat Capri pe sambata pentru a putea sa dormim un pic mai mult a doua zi.

Vineri la 9 dimineata era intalnirea in restaurantul hotelului. Ne-am inceput ziua cu un cappuccino bun, bun (nu cred ca am reusit inca sa beau un cappuccino care sa nu fie bun in Italia), capsunele cu gust de capsunele, prosciuto cotto si unt, plus o serie de dulciuri ce au fost apreciate mai mult de unii dintre noi decat de altii. Apoi ne-am luat Musa din garaj si am pornit catre Ravello.

Drumul a fost incarcat de: „Oaaaauuuu!!!”, „Extraordinar!!!”, „Ce frumos!”, „Uite-i cum se duc ca nebunii!!! (aici era vorba de ceva italieni nebuni pe scutere :) )”, „uite autocarul! Nu cred ca are loc!!!!! A avut! Nu pot sa cred!!!”, „Uite cum sa vede!!!”, „Oaaaaauuuuu!!!”. Cinci copii si Musa lor calatoreau pe drumul serpuitor, ingust si plin de imagini de poveste.

Si apoi am ajuns in Ravello si inima nu mai vroia sa stea in piept si se zbatea sa scape afara, sa simta si ea aerul, sa miroasa florile, sa mangaie pisicile, sa guste limoncello. Copilul din fiecare dintre noi iesea la suprafata. Inima ne dadea ghes sa ne jucam, sa alergam, sa iubim si sa uitam.

Si pentru ca deja tumultul de sentimente ne obosise si ne doream sa savuram in tihna imaginile ce nu incetau sa se deruleze prin fata ochilor ne-am retras la o terasa a unui hotel de 5 stele. Cu surpriza am observat ca preturile nu erau chiar atat de mari cum ne asteptam iar micile gustari ce le-am primit inainte de cappuccino (bineinteles ca a fost iar cappuccino) au fost delicioase si impecabil servite. La vita e bella! Iar privelistea nu mai zic.

Iesind din nou la plimbare Ioana a facut o descoperire ce ne-a atras imediat: Sambata seara era un concert de pian in Ravello. Ravello mai poarta numele de oras al muzicii. Un anume pianist Yun Di urma sa cante Chopin si Beethoven. Aveam sa aflam dupa concert cine era de fapt acest pianist. Dar noi atunci pe loc, fara sa stim cine este si de ce canta am ales sa mergem. Programul pentru sambata era stabilit: Capri si apoi Yun Di. Mai ramanea insa sa incheiem ziua de azi. Asa ca am pornit catre Positano.

Orasul ne-am intampinat cu stradute stramte, cu trepte ce urcau catre cer, cu flori la ferestre, cu flori ce se catarau pe pereti, cu magazinase cochete ce ascundeau obiecte deosebite, cu restaurante ce te imbiau cu specialitatile de fructe de mare.

In timp ce stateam si imi odihneam inima prea plina de iubire, de fericire, de „oauu” pe o bancuta din Positano o doamna ce trecea pe langa mine s-a oprit si mi-a zis: „Guardatelo Positano! E dire quanto e bello!”. Si exact asta gandeam. Visam cu ochii deschisi o realitate altfel. Visam o iubire ca in povesti. Acolo se poate. Acolo nu se poate altfel.

Seara pasii obositi, si Musa noastra, ne-au purtat inapoi catre Majori. A doua zi la 8.10 era vaporul catre Capri. Ca niste adevarati italieni nu ne facusem rezervare inainte la vapor. Fapt care l-a mirat chiar si pe italianul de jos de la receptie. Destinul avea sa ne hotarasca pe deplin planurile pentru ziua de sambata abia a doua zi la 7 cand urma sa aflam daca vaporasul mai are loc si pentru noi.

Si cum „Dolce far niente” ii musai sa dea rezultat in tara lui, a doua zi totul s-a rezolvat ca prin minune. Vaporasul a venit, ne-a luat si dupa ce ne-a aratat toata coasta de la distanta ne-a lasat pe insula preferata de imparati si artisti. Considerata o insula a lenevelii si a placerilor de orice fel (ce stim noi despre leneveala si placere :) ) aceasta insula ne-a satisfacut si noua fetelor placerea de a merge cu o decapotabila.

Grote mai mici sau mai mari, mai albe, verzi sau albastre, arcuri mici sau mari ne intampinau de peste tot. Se pare ca poarta noroc sa treci prin arcul cel mare ce se gaseste in unul dintre cei 3 Faraglioni, mai exact in cel din mijloc ce poarta numel Mezzo :). Foarte inspirate numele. Nu ai cum sa le uiti. Cea mai impresionanta este Grota albastra (Grota azzuro).

Intrarea in grota se face printr-o gaura in stanca prin care nu are loc decat barca. Vaslasi aratosi te iau in barca si iti fac instructajul: trebuie sa stai cat mai pe fundul barcii in asa fel incat sa nu iasa nimic la suprafata (cap, maini, picioare). Nu cred ca este posibil sa intri fara ei in aceasta grota. Tehnica presupune ca isi ridica vaslele in barca apoi se trag de lanturile ce se gasesc pe o parte si alta a grotei apoi in ultimul moment se lasa pe spate si puff: esti inauntru. Senzatia este extraordinara inauntru. Daca privesti inainte nu vezi decat negru si intuneric. Un intuneric atat de profund incat iti ingheata sangele in vine (mai ales mie care sunt un copil mai mare). Daca te uiti in urma vezi cel mai curat albastru, cel mai puternic. Iar pe fundal se aude: Ooooooooooooooooo Soooooooooleeeeeee miiiiiioooooooo!!!!! Cand iesi afara nu poti sa ai decat o privire fericita!

Am mai cutreierat stradutele inguste din Anacapri, si apoi ne-am racorit cu o limonada si ne-am linistit un pic stomacul cu o bruscheta imensa. Apoi am coborat catre locul de plecare unde baietii si Lavinia au facut o baie in mare. Eu am descoperit o poveste trista despre un tanar, o privighetoare si un trandafir. Poveste trista ce mi-a smuls o lacrima si nu doar una. Dar asa sunt eu: un woos romantic.

Seara sufletele noastre au luat foc, s-au topit si eu reinviat sub forma de pasari cand Yun Di a mangaiat clapele pianului. A fost un concert extraordinar. Un concert cum nu mi-a fost dat sa mai vad si sa ascult altul pana acum. Cand am iesit din sala simteam ca sunt mult mai inalta si as fi pus pariu cu oricine ca as putea sa zbor. Cum restaurantele din Ravello erau deja inchise cand am iesit am mancat in Minori la doi pasi de casa iar apoi somn.

In ziua urmatoare am vizitat Scala: un oras foarte vechi fara de obiective turistice. Cel putin asa am fost informati de catre o foarte draguta detinatoare de pensiune. Tot ea ne-a indrumat catre un punct de belvedere. Nu stiu daca am reusit sa ajungem sau nu la punctul la care se referea ea, dar am ajuns intr-un punct de unde se vedea totul, iar intreg pamantul parea sa fie la picioarele noastre. La capatul multor trepte, cateva stanci. Iar de pe stanci se vedea Ravello, Scala, Amalfi, Majori. Intreaga coasta Amalfitana isi pleca umila capul la picioarele noastre. Iar noi eram stapanii lumii.

Dupa ce am baut o limonada buna, buna cu menta proaspata am coborat in Amalfi. Aici baietii s-au hotarat sa ia o barca. O barca mica de 5.8 m pe care sa o conducem noi, si sa ne plimbam singuri in largul marii. Inima mi-a tresarit. Frica si-a aratat coltii. Doua lucuri m-au ajustat sa fac alegerea corecta: acum cativa ani, in Dubrovnik, din cauza fricii nu am plecat intr-o excursie similara pe mare si tare rau mi-a parut apoi, si apoi baietii pareau sa aiba incredere in ce fac si e bine din cand in cand sa dai drumul hamurilor controlului si sa traiesti.

Si tare bine mi-a placut ca nu am apucat sa imi termin cartea si ca am apucat sa vad niste copii mai mari sarind din barca in apa inghetata. Puteti sa va imaginati ca nu am reusit sa ma si arunc in mare, dar data viitoare sigur o sa fiu si eu cu ei in apa rece (pe uscat este altfel curajul :) ).

Luni dimineata ne-am trezit devreme, am strans bagajele si am fugit catre Roma. Avionul catre Bucuresti ne astepta seara sa ne duca acasa. Dar inca mai aveam timp sa vizitam Piata Navona, sa salutam Panteonul si sa aruncam o moneda in Fontana di Trevi. Iar la fatana am fost partasii unei declaratii de dragoste. Puteti sa spuneti ca este cliseu, ca vezi prin filme, ca toti fac asa. Dar cand esti acolo, cand simti bucuria celor din jur, cand esti inconjurat de toata acea energie a tuturor oamenilor adunati acolo care toti se bucura pentru cei doi pe care de fapt nu ii cunoaste nimeni, nu poti, sau mai bine spus nu pot sa nu plang ca un woos romantic ce sunt.

Si spun acum ce am spus si anul trecut: ma voi intoarce in Italia. Prieteni buni, mancare buna, cappuccino delicios, inghetata minunata, peisaje care iti taie respiratia... Cum sa nu te intorci?

PS. Pozele sunt facute de mine, Andu si Oty :)