marți, 29 septembrie 2015

....esc



Iubesc.
Zambesc.
Pe-al vietii drum plutind pasesc.

Zambesc.
Iubesc.
Cu brate de copil cuprind si-aduc la piept
Atatea alte inimi care simt.

Zambesc. Privesc
La scoici cu valuri si nisip visez,
Si-n vise de copil ascund
Iubiri traite de demult.



Iubesc. Gatesc,
Si-alaturi de ingrediente pun
O picatura de iubire
Si doar un strop de fericire
O lacrima, un gand, un vis.


Iubesc. Zambesc. Privesc. Gatesc. Traiesc.



 

duminică, 27 septembrie 2015

O plimbare prin Ciucas



Inima imi era plina de dor de duca. Era plina de dor de plimbare printre stanci si braduti. Cumva, din motive ce imi scapa, nimic nu s-a legat. Imi doream de tare mult timp, de la prima plimbare pe Zaganu, sa revin in Ciucas. Imagini postate pe Facebook imi alimentau visele. Nu imi propusesem ceva mai mult de o plimbare. Traseul: Pasul Bratocea – Culmea Bratocea – Saua Tigailor – Varful Ciucas cu intoarcere pe la Tigaile Mari – Valea Tigailor – Saua Tigailor si inapoi in Pasul Bratocea. De fiecare data insa cand reuseam sa setez o zi pentru aceasta plimbare ceva de intampla: fie ploaie, fie ninsoare, ceva se punea in calea realizarii micutului vis.

Vineri dimineata insa soarele mi-a soptit ca e momentul. Am trimis un mail si doua fete mi-au raspuns ca vin. Asa ca sambata de dimineata am pornit catre munte. La ora 8 adunam fetele de pe la casele lor. Mi-am dat seama privind Bucurestiul ce era extrem de viu la acea ora, ca nu este deloc devreme. Este mai degraba tarziu.


Drumul cu masina imi era cunoscut pana la Cheia. De acolo stiam doar ca urmeaza niste serpentine si acolo unde ele se termina este Pasul Bratocea si intrarea in traseu. Asa ca am ajuns destul de repede la locul dorit. Timpul, deloc scurt ca minute, a trecut usor mai ales datorita povestilor ce nu s-au oprit. Intamplarile au fost povestite, sentimentele au fost impartasite, amintirile au fost depanate.

La plecarea in traseu ne-am intalnit cu un alt grup de vreo 6 persoane alaturi de care am urcat o perioada. Prima intamplare a fost la stana de oi ce se gaseste inainte de releu. Apropiindu-ne auzeam caini cum latrau. Vedeam vreo 2, dar parca auzeam 3 voci. Cainii se gaseau la o constructie, daca se poate numi constructie, aproape de drumul forestier pe care urcam noi. Cand am depasit constructia am vazut un caine imens, as indrazni sa spun superb daca nu ar fi fost asa fioros, care latra. Cum ne-a vazut a sarit la noi. L-am vazut oprindu-se ca tinut de un lant, dar a doua zmucitura l-a lasat sa ajunga la 1 metru de noi. Eram prima. M-am retras cativa pasi pana la restul grupului. Cei mai curajosi au inceput sa vorbeasca cu el. Eu n-aveam voce, glas sau ganduri. Am apucat toti in sus, perpendicular pe drum. Si am tot urcat acompaniati de latraturile lui. De urmarit, nu ne-a urmarit
.

Drumul forestier serpuieste in sus pana la releu. De acolo am apucat prin padure, pe o potecuta printre braduti. Dar nu erau doar braduti. Marginile potecutei erau presarate cu branduse si ciuperci, mici lacuste sareau de ici colo, iar bradutii aveau aninate de ace mici picaturi de apa ca niste mici lacrimi.

Picaturile de apa ne cam udau hainele si ne umezeau parul, dar era atat de frumos incat nimeni nu indraznea sa se planga macar de micile dezavantaje. Tot urcand am intrat in ceata, sau in nor. Incetul cu incetul perspectiva s-a micsorat, si nu mai vedeam in fata la mai mult de cativa metrii. Exact cat am iesit dintre braduti in jurul nostru abia intuiam faptul ca exista stanci. Ne-am decis sa facem o mica pauza sa mancam ceva de prin desaga si sa bem si o gurita de apa. Intre doua stanci ne-am asezat. Pana sa terminam de mancat a inceput sa si picure incetisor, dar ne-am echipat cu pelerine si am plecat mai departe.

Cand sa intram in creasta grupul cu care ne pornisem de dimineata se intorcea spunand ca e ceata si nu mai continua. Noi am facut o intrunire si ne-am decis sa mai mergem un pic, sa vedem ce o sa fie. Faptul ca nu puteam sa vedem la mai mult de 2 metrii de jur impreujur avea si avantajele lui: ne-a ajutat sa descoperim micile afine ce se acundeau la cativa centimetrii de poteca. Asa ca, rontaind din cand in cand la afine, admirand brandusele, urmarind sa intalnim stalpii ce marcau traseul, am continuat.

M-au impresionat in mod deosebit bradusele. Cu gaturile lor lungi si firave, cu petalele lor delicate tasneau, se innaltau acolo in varf de munte, in frig si ceata si ploaie. Mi s-a parut ca exprima atata vulnerabilitate si in acelasi timp atat de multa putere si hotarare. Unele 
se ascundeau la poalele unor braduti, altele isi ridicau capetele direct sub norii de ploaie. Si m-au facut sa ma gandesc la noi oamenii. Unii suntem teposi ca niste brazi, altii delicati si sensibili ca niste branduse dar reusim cumva toti sa ajungem in varf de munte.

Tot mergand pe Culmea Bratocea incepem sa auzim sunete de clopotei. Gandul a fost unul singur: oi. Si unde sunt oi, sunt si caini. Si unde sunt caini si oi de obicei cainii sunt mari si fiorosi. Inimile s-au strans. Sufletele s-au facut mici. Dar tot speram: poate sunt mai jos, poate se aude sunetul purtat de vant pana la noi dar nu ne vom vedea cu ele. Dar din ceata a inceput sa apara cate o oaie. Stop. Ce film e asta? Suntem pe creasta, nu vedem stanga dreapta la o distanta mai mare de 2 metrii si sunt oi. Pai, si cainii? Raspunsul nu a intarziat sa apara: cainii tronau in poteca. Si doar intrebasem 3 persoane ce trecusera pe langa noi daca au vazut caini. Si au zis ca nu. Cum au reusit sa ii rateze tocmai pe astia?

Spre norocul nostru alaturi de ei erau doi ciobani. Am strigat catre ciobani: Putem sa trecem si noi? Unul dintre ciobani ne raspunde molcom: Haideti! Asa ca haidem. Incetisor ne apropiam. Schimbam ziua buna. Eu zic: Sunt cam mari cainii astia. Ciobanul cu un zambet sugubat in coltul gurii imi raspunde: D’apai aicea sus ii musai sa fie ase! Ia un caine mare ce ocupa toata poteca si il da la o parte, iar noi trecem printre ei atente sa nu calcam vreun caine pe coada. Cand am crezut ca am scapat, la vreo 3 metrii de prima gasca un mioritic adevarat, mare si greu trona in poteca. Florina a tercut prima, eu eram in urma ei si nu am indraznit sa ma opresc, dar Cezarina care ramasese mai in urma nu a mai trecut. Asa ca le-a zis ciobanilor ca ea nu trece fara ei. Iar ciobanul, ajutand-o sa treaca ne zice: „D-apai de ce va este frica, ca-i numai un catel?” Un catel cat un vitel. :) Si asa am trecut noi de cei 4 caini si
3 catei ce pazeau turma de oi.
 
Ne-am continuat insa drumul prin ceata pana in Saua Tigailor. Acolo am decis ca nu are sens sa mai continuam. Ceata nu se ridica, in jurul nostru doar se intuiau iar ceva colti de piatra, Iar noi nu stiam exact drumul. Sa incepem sa bajbaim in conditiile in care nu se vedeam urmtoarul marcaj nu prea era un viitor de dorit. Si apoi ne gandeam ca datorita norilor se va si intuneca devreme. Asa ca, dupa inca o pauza de ceva mancare in ceata, am pornit spre masina. La un moment dat am inceput sa observ ca incepe sa se vada din ce in ce mai mult in stanga si in dreapta. In loc sa vad doar la 2 metrii vedeam la vreo 10. Incetisor am inceput sa vad forme, sa observ ca noi nu mergeam chiar pe culme, ci putin sub ea, ca in stanga era destul de abrupt si lung in jos, ca brandusele sunt chiar mai multe decat vazusem la venire. Incetul cu incetul ceata s-a risipit si muntii din jur s-au aratat ochilor nostri avizi de frumos. Soarele a inceput si el sa bata si sa ne usuce. Drumul inapoi spre casa a fost plin de: Hey! Noi nu am mai trecut pe aici! Ba da! Aici am mancat! Hey! Uite cum sa vede in dreapta! Hey!
Uite ca in Cheia e soare! Si tot astfel de exclamatii.
 
Jos stiam deja ce ne asteapta: dulaul cel mare si alb de la stana, cel care rupsese lantul de dimineata, singur si probabil flamand. Iar noi nu prea ne doream sa ii devenim cina. De sus ne-am tot facut planuri cum sa il ocolim. De la distanta am mai observat un alt dulau ce mergea pe drumul nostru si care a luat-o fix pe unde vroiam noi sa il evitam pe cel mare. Cum parea sa latre la cei de la stana ne-am gandit ca este un caine de pripas ce se plimba si el pe munti. Jos in Pasul Bratocea vazusem mai multi. Asa ca am continuat conform planului. Cand aproape sa iesim din raza de actiune a dulaului alb cel din fata se intoarce spre noi si incepe sa latre. Si atunci ii observam si lemnul de la gat. Si dimensiunea. Era tot caine de stana. Cel alb a pornit si el cater noi. Parcurgea destul de repede distanta. Sangele a inghetat in vene. Respiratia s-a oprit. Florina, mai curajoasa, a inceput sa ii vo
rbeasca. Ce mai faci, hai mai cutu lasa-ne sa trecem, nu fii rau. L-am ocolit pe la cativa metrii. Am tot mers cu el urmarindu-ne cate un pas, cate un pas pana am intrat in padure. Si am scapat. La masina am inceput iarasi sa vorbim, sa radem, sa glumim. Dar de speriat, ne-am cam speriat, nu gluma.

Pe drumul spre casa ne-am tot oprit sa luam afine si dulceturi de pe marginea drumului si nu ne-am lasat pana nu am umplut portbagajul cu flori de toamna.

A fost o zi frumoasa, o zi in care inimile au fost usoare, vorbele au curs din suflet, inimile s-au deschis spre frumos si munte, ploaia ne-a curatat de problemele saptamanii, soarele ne-a incalzit sufletele, bradutii si brandusele ne-au primit in casa lor si ne-au invatat despre prietenie.

vineri, 7 august 2015

Povestea unei furtuni

M-am trezit din somn. Pare sa fie inca noapte. In cort intunericul este dizolvat de lumina de la becul din camping. Dar ma intreb: pentru ce m-am trezit oare? Nu imi aduc aminte sa fi visat ceva. Si totusi simt ca ceva nu e in regula. Ma uit la ceas. E 3.20.

Deodata cortul se lumineaza. Nu dureaza mult si cade si tunetul. Acum stiu. E o furtuna. Picaturile mari si grele de apa incep sa se arunce asupra panzei cortului. Le simt cum se izbesc de nisip si sar in sus. Le simt cum dau in salteaua de sub mine. Intind mana si simt cum fac sa vibreze panza de la dormitor.

Fulgerele isi urmeaza randul unul dupa altul. Tunete se aud din ce in ce mai aproape. Imi aduc aminte de copilarie. Imi placeau furtunile cu fulgere si tunete atunci cand le puteam urmari de la departare. Cand puteam sa ma bucur de spectacolul de lumina, de panzele de paianjen tesute de fulgere pe cer. Intotdeauna cand veneau spre mine ma speriam, ma ascundeam, cautam compania celor din jurul meu. Acum... sunt singura.

Tot ce pot sa fac este sa numar distanta de la fulger la tunet. Si incep. Las lumina sa se stinga si numar: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8. Urmeaza bubuitura. Ma gandesc ca e destul de departe. Poate nu se apropie. Un alt fulger. Ajung doar pana la 6. Se apropie. Fulgera din nou. Reusesc iar sa numar pana la 8. Sunt oare mai multe? Se lumineaza din nou cortul. 1,2. Se aude ca si cum cerul se despica in doua. E deasupra mea. Imi e frica. Nu e nimeni langa mine. Picaturile zguduie in continuare cortul. Incerc sa nu ma gandesc. Doar numar. Imi dau seama la un moment dat ca eu numaram dar tunetul trecuse de mult. Trecuse si urmatorul fulger. Nu mai stiu daca se apropie sau se indeparteaza. Nu imi dau seama care tunet vine dupa care fulger. Nu stiu daca sa mai numar sau nu.

Ma decid sa fac o ultima incercare. Deodata se lumineaza cortul. Nu apuc sa spun 1 si se prabuseste cerul. Pamantul se zguduie. Salteaua sub mine vibreaza. Mi-ar placea sa ma tina cineva in brate. Sufletul mi s-a facut mic in mine. Trag perna in brate si ma fac melcusor in sacul de dormit. Cand s-a stins fulgerul, s-a stins si lumina din camping. E intuneric acum si doar fulgerele lumineaza. Dar dupa fulgere urmeaza tunete si nu vreau sa mai aud. Vreau sa fie intuneric. Pamantul continua sa se zguduie de fiecare data cand tuna. Inchid ochii sa nu mai vad lumina dar parca simt fulgerele, iar tunetele cad unul dupa altul.

Dintr-o data simt ca se indeparteaza. Tunetele sunt din ce in ce mai rare. In urma ramane doar ploaia care se joaca pe tenta. Inca melcusor inchid ochii si ma las leganata de muzica ploii. Incet, incet adorm.

....

La 5.40 suna alarma pentru rasarit. Ploaia inca se joaca pe cort asa ca opresc alarma si ma intorc pe partea cealalta. Imi simt corpul obosit de incordare. Muschii se relaxeaza incetisor. Adorm.

....

La 10 ies din cort. Din vorba in vorba, aflu ca unul din fulgerele din timpul noptii a lovit una dintre cladirile din camping. Acum e insa soare si marea agitata e calda. Nisipul inca umed pastreaza amintirea furtunii.

luni, 22 iunie 2015

Un gand din inima

Am tot sapat in ultima vreme in mine si am tot dezvaluit rani ce se gasesc acolo, mai mult sau mai putin cicatrizate, mai mult sau mai putin dureroase. Impartasindu-le am primit la schimb impresiile celor din jur care ma iubesc. Mi-am dat seama astfel ca exista un aspect care nu a fost vizibil in exterior. Aceste rani, aceste cicatrici sunt ale mele si nu le-as schimba pe nimic in lume. Schimbandu-le, renuntand la ele ar fi ca si cum as renunta la mine. Ele sunt acolo, alaturi de alte intamplari din trecutul meu, caramizi ale fiintei mele. Imi sunt dragi cu toata durerea si toate lacrimile pe care le scot din mine. Le descopar cu curiozitatea unui copil si, pe masura ce le tot descopar, ma indragostesc din ce in ce mai mult de mine, de sufletul meu.

Mi s-a intamplat chiar sa primesc reactii de genul: dar daca nu ar fi fost asa, daca ar fi fost altfel? Nu am raspuns la intrebarea: de ce a fost asa. Dar sunt sigura ca asa a fost cel mai bine. Nu cred ca exista vreo persoana care sa poata sa faca vreun strop mai mult decat ce a fost.

Multumesc tuturor celor care m-au inconjurat cu iubire, m-au ocrotit si mi-au oblojit ranile de care au stiut.

Multumesc tuturor celor care ma inconjoara cu iubire, ma ocrotesc si imi oblojesc ranile pe care le impartasesc.

Pentru restul am eu grija, iubire si zambete.

sâmbătă, 20 iunie 2015

Bunica nu a mai cantat niciodata



De ce oare simt cum frica ma paralizeaza atunci cand ma gandesc sa scriu despre persoane dragi care au murit? Ce oare se ascunde in sufletul meu si imi face ochii sa se transforme intr-un veritabil izvor de lacrimi. Ce este frica aceasta? Sa fie frica de abandon?

Doua morti mi-au intunecat copilaria. Doua morti ce nu am avut cum sa le evit. Nu statea in puterea mea sa dau timpul inapoi.

Prima s-a intamplat cand aveam 6 ani. Oare 6 ani aveam? A fost in 1986, asa ca aveam 5 ani si jumatate. A fost sora tatalui meu. Mi-o aduc aminte in franturi pe aceasta fiinta care mi-a inspirat mereu bunatate. Avea un par bogat, lung, drept si inchis la culoare. Nu imi aduc aminte daca era brunet sau saten, iar pozele din vremea aceea nu ma ajuta. Majoritatea sunt alb-negru si, din cand in cand, sepia.

Ce stiu este ca ii simteam iubirea si dintr-o data aceasta iubire a disparut. Stiu ca nu asa a vrut, dar nu cred ca am acceptat asta atunci, la 5 ani si jumatate. Dintr-o data totul s-a intunecat. Toti in jurul meu purtau negru. Toti plangeau. Ea era de vina. Ea murise.

Imi aduc aminte ca am ajuns la ea acasa pentru ultima data. Lumanari erau aprinse peste tot si mirosea a tamaie si priveghi. Nu stiam mirosul, dar acum, ani mai tarziu, acum cand am 34 de ani, acel miros ma zdruncina inca. Si parca simt acel miros in nari ori de cate ori aud ca a murit cineva.

Nu intelegeam nimic. Nu intelegeam de ce nu e, si nu intelegeam de ce nu aveam voie in sufragerie. Ce era acolo? Si de ce toata lumea iesea plangand de acolo? Inainte aveam voie. Imi aduc aminte cum plangea bunica si parca ii simt si acum durerea iar ea ia forma lacrimilor si tasneste din mine. Nu o pot opri. Nu o pot contine.

Am inceput sa plang. Si imi aduc aminte ca bunica mi-a spus: „Nu plange. Tu esti prea mica sa plangi si iti strici ochii tai frumosi. Uite, nu mai plang nici eu si, de acum inainte, tu esti fata mea in locul Icutei. Vrei?” Si am vrut. Si am fost si fata ei din acel moment, dar bunica nu a mai cantat niciodata.

Anii au trecut. Viata a reintrat pe fagasul normal, sau a intrat pe un fagas ce parea normal. Am crescut inconjurata de iubire si am ajuns la 13 ani. In viata mea simteam ca ma iubeau mai tare 2 persoane: bunica din partea tatalui si bunicul din partea mamei.

Bunicul din partea mamei se lupta cu un diabet care a sapat si a tot sapat in el pana l-a naruit. De cateva saptamani noi copii stateam la ceilalti bunici pentru ca mamaie Puica sa aiba grija de tataie Nicu. Seara de seara, mama si tata treceau pe la noi, se ascundeau impreuna cu bunicii in bucatarie, vorbeau si plangeau. Desi le simteam durerea si le vedeam ochii tulburi nu intelegeam.

Si apoi, intr-o zi, m-am dus la scoala stiind ca bunicul nu mai este. Imi aduc aminte ca imi era frica sa ajung acasa. Simteam pe piele privirea colegilor si a profesorilor intr-un mod ciudat. Parca ma ardea. In fata ochilor am aievea masa din sufragerie pe care era bunicul. De data asta m-au lasat sa intru. Dar eu nu mai stiam sa plang. Sufletu-mi ranit era confuz si amortit. Imi aduc aminte ca in timpul slujbei din biserica a cazul crucea de lemn ce se gasea la capul sau la picioarele constiugului. Unde anume nu mai stiu. Imi aduc aminte totul intunecat in jurul meu. Toti plangeau si eu nu intelegeam de ce nu pot sa plang. Si ii simteam ca vor ca eu sa plang. Ca asta ar fi fost normal. Dar nu puteam. Nu stiam unde sa imi caut lacrimile. Dar plang acum. Acum pot.

Ce imi aduc aminte din perioada urmatoare este sentimentul ca a murit singura persoana care ma iubea pe mine. Ce ma facea sa simt asta? Nu stiu. Erau multe, multe persoane in jurul meu care ma iubeau si totusi eu simteam ca s-a terminat. Si vroiam sa se termine. Ma rugam sa se termine. As fi incercat sa termin eu, dar toate planurile pareau sa nu fie foarte controlabile si exista riscul sa nu reusesc. Asa ca ma rugam. Norocul meu ca Dumnezeu avea alte planuri cu mine si nu m-a bagat in seama.

Eram clasa a 7-a si notele mele au scazut brusc de la 10 la 6. Eu, pana in acea clasa, nu am luat niciodata 6. Imi aduca aminte de un 3 la mate. A fost nevoie sa ma dea afara din clasa pentru ca nu ma mai opream din plans. Acel 3 a reusit sa faca ce nu a reusit sa faca moartea bunicului meu: sa rupa zagazurile. Am plans ore intregi. Am plans cu lacrimi mari si rotunde, cum plang acum cand caut in inima la rani vechi, mangaindu-le cu lacrimi si ajutandu-le sa se cicatrizeze frumos. In ziua acea prima buburuza a intrat in viata mea. Era un breloc albastru cu ceas care aparea cand aripile se deschideau.

Pierderile au ramas insa in suflet. Le simt sapate acolo. Le spal cu lacrimi. Imi aduc aminte ca bunica nu a mai cantat niciodata. Dar eu voi mai canta inca multi ani de acum inainte. Iar cand imi vin lacrimile, le voi lasa sa ma spele si voi canta doine.

marți, 2 iunie 2015

Zambesc si iubesc

Am in jur oameni dragi, oameni pe care ii iubesc si care se gasesc in relatii pe care nu le inteleg, sau fac alegeri care din punctul meu de vedere nu au sens, sau se zbat cu probleme care de la mine par... ca ar avea nevoie sa fie transate clar. Dar nu-i nimic surprinzator pana aici. Ceea ce ma surprinde din ce in ce mai mult este capacitatea de a sta pe tusa. Ani la rand am sarit, m-am agitat, am luat foc pe interior si am ars pana la cenusa, am fugit, m-am zbatut pentru a ajuta, pentru a schimba, pentru a face sa fie bine. Dar binele il defineam eu, nu ei.

Ma uit acum in mine si observ calm. Observ acceptarea faptului ca suntem diferiti, ca facem alegeri diferite, ca avem solutii diferite asupra unor probleme pentru care avem perspective diferite. Iar solutiile astea sunt croite dupa „calapodul” fiecaruia. Si daca ar fi sa merg pe calapodul altcuiva s-ar putea sa fac basici, bataturi, rosaturi.

Ma uit apoi in jur si observ acesti oameni care imi sunt diferiti. Si ma uit din nou in mine si imi dau seama ca ii iubesc cu toate diferentele lor, sau poate tocmai datorita acestor diferente. Si imi dau seama ca atunci cand am inceput sa ma iubesc pe mine tot ceea ce ma facea diferita m-a facut sa ma iubesc. M-am indragostit de ceea ce era altfel la mine, si tot asa ma indragostesc de ceea ce e altfel la ceilalti. Si iubesc. Zambesc si iubesc.

Oare din momentul in care mi-am dat voie mie sa fiu diferita am inceput sa le dau voie celor din jurul meu sa fie diferiti?

Dar poti sa iubesti si sa nu iti pese? Adica se pune problema asa? Nu cred. Nu cred ca poti cu adevarat sa spui ca nu iti pasa. Dar cred si simt ca pot sa iubesti si sa lasi pe cel pe care il iubesti sa isi cladeasca o viata departe de tine, poti chiar sa il ajuti sa faca asta. 

Cum? Care ar fi motivul?

Simplu. Il iubesc si il las liber. Liber sa aleaga ce simte ca e mai bun pentru el, chiar daca asta inseamna poate o partenera sau un prieten care nu sunt eu, liber sa reuseasca in ceea ce isi pune in cap, liber sa greseasca si sa o ia de la capat, liber sa fie el insusi. Si fac asta tocmai pentru ca il iubesc laolalta cu visele lui, cu pasii lui care poate il duc departe de mine, cu sufletul lui care este liber. Il iubesc si am incredere in el cu tot ceea ce inseamna aceasta incredere. Dar mai ales am incredere ca el stie mult mai bine decat mine ce este mai bine pentru el.

Pe de alta parte ingradindu-l l-as transforma in altceva, in altcineva. As putea sa iubesc noul „el”? Poate. Dar cu siguranta il iubesc pe cel ce este. 

Si atunci... aleg sa iubesc. Aleg sa zambesc si sa iubesc pentru ca amandoua imi vin bine. Restul... e doar iubire.

joi, 21 mai 2015

Despre ei



Am doi parinti. Inca ii am. Sunt parintii mei si ii iubesc. Anul acesta, acum in mai, au mai imbatranit amandoi inca un picut. Si totusi eu ii simt in continuare tineri.

Cand voi creste mare mi-ar placea sa fiu ca ei. Mi-ar placea sa am o casa plina de prieteni care sa se adune fara sa imi dea de veste. Sa scot vinul si o gustarica si sa pierdem vremea pana tarziu stand de vorba si bucurandu-ne unii de altii. Fara sa ne dam seama, noaptea, cu al ei Mos Ene, sa coboare intre noi.

Mi-ar placea sa adun in jurul meu copii frumosi, copii care au reusit sa devina ce puteau ei sa devina mai bun, copii care sa fie inca mici, copii care sa spuna inca mami si tati, chiar daca sunt si ei, la randul lor, mami si tati pentru alti copii.

Mi-ar placea sa adun in jurul meu nepoti pe care sa ii rasfat cu prajiturele in care principalul ingredient sa fie o picatura de iubire, sa le arat cum se merge pe bicicleta sau cum se face o mancare buna, buna, buna. Nepoti carora sa le raspund la intrebari curioase de nepoti.

Va multumesc, mami si tati, pentru ca sunteti. Va multumesc pentru tot ceea ce ati sadit in mine atatia ani. Va multumesc pentru prajiturele minunate, si bucatele extraordinare cu care m-ati hranit, pentru ca asa am ajuns sa creez si eu la randul meu bucate delicioase.

Iti multumesc, tati, pentru povestile despre vin, pentru ca am ajuns o femeie care apreciaza un pahar de vin bun.

Iti multumesc, mami, pentru rochitele, fustitele, martisoarele pe care mi le-ai facut, pentru ca acum stiu si eu sa creez lucruri folosindu-mi mainile si sufletul.

Iti multumesc, tati, pentru ca m-ai primit sa trebaluiesc prin garaj, pentru ca acum nu sunt tocmai pierduta cand ma sui la volan.

Iti multumesc, mami, pentru ca m-ai tinut de sa cand eram mica, chiar daca ti-ai facut o rana cand am cazut peste mata cu tot cu bicicleta, pentru ca acum pot sa ma bucur de placerea de a simti vantul cum imi flutura pletele.

Iti multumesc, tati, pentru ca m-ai dus la inot cand eram mica, pentru ca acum pot sa ma bucur vara la mare de senzatia de abandon in valuri.

Va multumesc pentru ca m-ati invatat sa iubesc marea cu nisipul, scoicile, valurile si luna ce bate in cort noaptea, pentru ca acum am o prietena cu care ma intalnesc cel putin o data pe an.

Va multumesc pentru ca m-ati lasat si m-ati ajutat sa cresc si sa fiu eu, cea care sunt acum, sa am visele mele, sa am viata mea. Va multumesc pentru increderea pe care ati avut-o in mine, incredere pe care eu abia acum de curand am descoperit ca o am in propria mea persoana. Va multumesc pentru ca sunteti alaturi de mine de fiecare data cand am nevoie de ajutor.

Va multumesc pentru ca m-ati lasat sa spun ceea ce gandesc, pentru ca acum imi este usor sa fiu eu. Va multumesc pentru zambetul pe care mi l-ati daruit, pentru ca el imi incalzeste inima si se reflecta pe chipul meu. Va multumesc pentru ca m-ati iubit, pentru ca acum stiu sa iubesc frumos, deplin si complet.

Eu va iubesc mult, parinti dragi!

miercuri, 13 mai 2015

Tema: O poveste, doua perspective


Am auzit povesti despre dragoste la prima vedere, am vazut filme, am ascultat cantece, dar nu mi-am imaginat nicicand ca mi se poate intampla mie.

Zilele trecute ma plimbam pe o straduta ingusta cum imi plac mie. Magazinele se succedau cu repeziciune dar pasii mei nu dadeau semne ca ar vrea sa poposeasca undeva. Deodata un mic magazin cu antichitati vine in intampinarea mea. Firma din fier negru si greu parca ma imbia. Vitrina plina cu obiecte micute si fragile m-a apucat cu maini invizibile si m-a impins inauntru.

Cand am intrat priverea mi-a fost acaparata iar inima a inceput sa bata incercand sa iasa din piept afara. Aerul parea sa nu mai vrea sa intre in plamani, dar oricum in piept nu mai era loc. Ochii lui au fost cei care mi-au atins sufletul. Privirea lui era calda, capruie si un suflet cald si primitor parea sa salasluiasca inauntru. O privire care spunea atat de multe, dar mai ales spunea ca ma cunoaste de o viata. Era inalt, slab, usor neras, imbracat intr-o camasa si o pereche de blugi. Avea un aer boem si un zambet frumos si sincer. Pana sa ma dumiresc ce se intampla cu mine, de unde vin si unde ma duc, ce cautam sau daca chiar cautam ceva sau pe cineva, doua brate largi si calduroase m-au cuprins si doua buze m-au sarutat. Si am simtit atunci ca totu-i simplu, iar sufletului si inimii mele le sta bine cu aripi.

...

Intr-o zi frumoasa de mai, intr-un oras indepartat la orele diminetii mi-a fost dat sa intalnesc un miracol.

O fata micuta, cu un par lung si saten, cu ochi caprui, cu un zambet larg pe buzele-i rosii si in coltul ochilor si pasul usor inainta pe o straduta ingusta pe care magazinele se inghesuisera si pe dreapta si pe stanga. Avea aerul ca nu stie incotro merge sau dincotro vine, dar parea sa nu isi doreasca sa ajunga prea repede.

Dintr-o data pasii si-a oprit in fata unui mic magazin de antichitati ce iesea in evidenta prin firma facuta din fier negru si greu si vitrina in care obiectele micute si fragile parca se jucau. A impins usa si a pasit inauntru. A nimerit fata in fata cu un barbat inalt, saten cu ochi caprui, usor neras, cu un aspect boem si buzele-i erau incalzite de un zambet. Aerul a inghetat in jurul lor si timpul parca a stat in loc. Ai fi putut jura ca nimeni nu respira. Parca si micile obiecte din vitrina abandonasera joaca si se fereau sa se mai miste. O clipa doar a durat incremenirea, iar apoi cei doi s-au transformat in cel mai frumos tablou al iubirii. Puteai sa simti caldura imbratisarii lor si sa pipai emotia in care isi invaluiau sarutul.

marți, 14 aprilie 2015

Cu aceeasi pofta

Rad.
Si cand rad,
tot corpul meu rade cu mine.
Rad ochii in cap.
Rade inima in piept.
Rad firele de par toate-mpreuna.
Rad mainile.
Rad buzele.
Rad unghiutele mele rosii.
Rade viata prin fiecare por.

Dar cine oare stie cum eu cu aceeasi pofta plang?

duminică, 12 aprilie 2015

Contratimp

Tu ai spus ce ai avut de spus,
Iar eu am inteles ce-aveam de inteles...

Eu vreau acum.
Dar tu vrei maine.
Eu vreau iubire.
Tu vrei munti.
Eu vreau sa ard.
Tu vrei sa cugeti.
Eu vreau cu tine.
Tu... nu te uiti.
Acum eu fac un pas spre tine
Tu cu doi pasi te-ndepartezi,
Iar cand intind un brat spre tine
Deja spre alte zari te-ndrepti.

Si-atunci nu pot sa nu admit
Ca noi am fost, suntem, vom fi in ... contratimp.

duminică, 5 aprilie 2015

Byzantium. Constantinopol. Istanbul.



Imi caut in seara asta cuvintele. Incerc sa imi ordonez gandurile. Sa le asez in cutiutele lor pe fiecare in parte, la fel de ordonate precum multimea de condimente din bazarul de condimente al Istanbulului. Gandurile fug, se ascund, scot capetele razlete si rad la mine. Vazand ca nu-i chip de izbanda imi caut carnetelul de care nu ma despart. Imi aduc aminte ca, intr-o seara din cele petrecute in Istanbul am notat ceva acolo. Si gasesc.



Istanbul. Un oras scos din 1001 de nopti. O mare de oameni colorati, un amestec de orient si occident, viata insasi cu iz de mare si sunet de pescarusi. Un loc in care iti lasi inima si nu poti sa spui de ce.
 
Exact ce ma asteptam sa gasesc. Un crampei de gand notat intr-o seara, dupa ce dusul imi incalzise pielea, iar picioarele-mi obosite erau mangaiate de cearceafurile curate si reci. Pe urmatoarea pagina insa o surpriza. Randurile sunt pline de scrisul meu mic si inghesuit. Cand am scris asta, nu imi aduc aminte. Dar am scris.


O excursie despre prietenie. Plimbari pe faleza, sau pe stradute inguste, plimbari in care perechile de vorbareti se fac si se desfac, se schimba, si o data cu ele se schimba si povestile care se spun. Unele sunt povestite, alte raspovestite. La unele firul este despicat in 4, la altul totul este clar, cu inceput si sfarsit, dar mai ales sfarsit. Iar la acestea din urma zambesti, intorci foaia si treci la capitolul urmator.

Din cand in cand ne oprim pentru o poza. O poza cu grupul, sau poate cu pescarusii sau, de ce nu, poate cu valurile ce se izbesc de stanci. Fiecare poveste este punctata de o moschee ce se inalta semeata catre cer, pe care pare sa il atinga cu ale sale minarete.

Seara ne indulcim cu baclavale, tarte cu capsuni, lokum si inghetata. Drept punct si virgula adaugam un ceai turcesc. In rolul punctului de final este distribuit un suc de rodii.

Pe strada barbatii te privesc in ochi intr-un stil atat de fatis, atat de direct, incat parca ti-ar cauta sufletul in privire. Iar, cand il ai si ti-l surprind, privirea iti ramane captiva secunde bune, pana cand, cu greu, o recuperezi. Sunt obisnuita sa fiu dezbracata din priviri, dar nu sunt obisnuita cu barbati capabili sa imi sustina privirea. Am trait, din acest motiv, un sentiment nou-nout. Din cand in cand m-am simtit chiar de-a dreptul delicioasa.

Mancarurile sunt pe toate gusturile. Si cu carne, si doar legume. Pestele este stapan pe podul Galata si in preajma falezei dinspre mare. Mielul si puiul impart suprematia zonelor din interior. Dulciurile sunt oferite peste tot si sunt la fel de gustoase. Ceaiul puncteaza etapele unei zile.



Bazarul are reguli bine definite. Jocul este frumos. Unul cere, celalalt ofera. Unul lasa la pret, celalat mai pune in pic. Se mai ofera o aluna, o baclava, un ceai sau chiar un scaunel pentru ca cel ce cumpara sa isi odihneasca picioarele obosite. Se aduc in fata clientului alte si alte lucruri, unele mai frumusele, altele sa iti ia ochii. Tu stai, te decizi, te faci ca pleci, te razgandesti, te lasi strigat si invitat. Acolo clientul nostru chiar este stapanul nostru. Asta daca vrea.

Si cand sufletul iti este plin si simti ca nu mai incape nimic, Istanbulul arunca in directia ta pisicile ce se alinta pe strazi si ziua si noaptea, care, daca nu sunt hranite de turisti, isi fac singure rost de mancare. Apoi urmeaza lalele de 1001 culori care impanzesc parcurile. Din loc in loc privirea iti este furata de vreo magnolie inflorita, iar, cand te astepti mai putin, dincolo de cladiri apare marea.



De vrei sa privesti Istanbulul de sus te asteapta turnul Galata. Daca prinzi, asa cum am prins noi, si zi si noapte, efectul este complet. Orasul isi aprinde luminile si iti cucereste pe de-a-ntregul inima.




Nu am crezut in dragoste la prima vedere pana acum, asa cum nu am crezut ca as putea sa iubesc ceva atat de diferit de lumea mea.

vineri, 27 martie 2015

Despre cei ce ne invata

Pana acum, in jurul meu, am descoperit urmatoarele categorii de invatatori (a se citi oameni care ne si ma invata):
- cel care il invata pe un altul pentru ca in adancul sufletului sau crede ca il va ajuta si doreste ca "invatacelul" sa ajunga sa isi traiasca si sa isi depaseasca potentialul. Ceea ce transmite o astfel de persoana inspira si innobileaza atat pe cel ce transmite cat si pe cel care primeste.
- cel care il invata pe altul pentru ca este obligat de circumstante, de alegeri din trecut, de viata. Invatatura transmisa in acest caz este lipsita de vlaga si nici invatatorul nici invatacelul nu au prea multe de castigat.
- cel care il invata pe un altul ca sa se simta el mai bine: da bine sa inveti pe altul si atunci cand tu poti si altul nu, ai dreptul, si il folosesti, de a te umfla in pene. Tu poti sa te simti bine pentru ca esti mai bun decat un alt om. Celalalt om... doar o treapta ce te urca pe tine mai sus.

"Invatatorii" care au rezistat alaturi de mine au fost mereu alesi din prima categorie. Cei din a doua categorie au fost tolerati perioade scurte de timp. Cei ce isi doresc o treapta pe care sa calce si pe care sa o infiga in noroi, sa bata la alte usi. Eu zic pas, multumesc frumos si plec mai departe. Sa ma lupt cu astfel de oameni ar insemna ca ei deja au castigat.

In acelasi timp imi doresc ca eu sa fac parte din prima categorie, si imi dau seama ca asta depinde doar de mine. In ceea ce priveste trecutul, imi place sa cred ca nu am facut vreodata parte din cea de a treia categorie. Iar daca am facut, imi cer scuze din tot sufletul pentru ca imi dau seama in acest moment ca mult rau am facut.