Un gand din inima

Am tot sapat in ultima vreme in mine si am tot dezvaluit rani ce se gasesc acolo, mai mult sau mai putin cicatrizate, mai mult sau mai putin dureroase. Impartasindu-le am primit la schimb impresiile celor din jur care ma iubesc. Mi-am dat seama astfel ca exista un aspect care nu a fost vizibil in exterior. Aceste rani, aceste cicatrici sunt ale mele si nu le-as schimba pe nimic in lume. Schimbandu-le, renuntand la ele ar fi ca si cum as renunta la mine. Ele sunt acolo, alaturi de alte intamplari din trecutul meu, caramizi ale fiintei mele. Imi sunt dragi cu toata durerea si toate lacrimile pe care le scot din mine. Le descopar cu curiozitatea unui copil si, pe masura ce le tot descopar, ma indragostesc din ce in ce mai mult de mine, de sufletul meu.

Mi s-a intamplat chiar sa primesc reactii de genul: dar daca nu ar fi fost asa, daca ar fi fost altfel? Nu am raspuns la intrebarea: de ce a fost asa. Dar sunt sigura ca asa a fost cel mai bine. Nu cred ca exista vreo persoana care sa poata sa faca vreun strop mai mult decat ce a fost.

Multumesc tuturor celor care m-au inconjurat cu iubire, m-au ocrotit si mi-au oblojit ranile de care au stiut.

Multumesc tuturor celor care ma inconjoara cu iubire, ma ocrotesc si imi oblojesc ranile pe care le impartasesc.

Pentru restul am eu grija, iubire si zambete.

Bunica nu a mai cantat niciodata

De ce oare simt cum frica ma paralizeaza atunci cand ma gandesc sa scriu despre persoane dragi care au murit? Ce oare se ascunde in sufletul meu si imi face ochii sa se transforme intr-un veritabil izvor de lacrimi. Ce este frica aceasta? Sa fie frica de abandon?

Doua morti mi-au intunecat copilaria. Doua morti ce nu am avut cum sa le evit. Nu statea in puterea mea sa dau timpul inapoi.

Prima s-a intamplat cand aveam 6 ani. Oare 6 ani aveam? A fost in 1986, asa ca aveam 5 ani si jumatate. A fost sora tatalui meu. Mi-o aduc aminte in franturi pe aceasta fiinta care mi-a inspirat mereu bunatate. Avea un par bogat, lung, drept si inchis la culoare. Nu imi aduc aminte daca era brunet sau saten, iar pozele din vremea aceea nu ma ajuta. Majoritatea sunt alb-negru si, din cand in cand, sepia.

Ce stiu este ca ii simteam iubirea si dintr-o data aceasta iubire a disparut. Stiu ca nu asa a vrut, dar nu cred ca am acceptat asta atunci, la 5 ani si jumatate. Dintr-o data totul s-a intunecat. Toti in jurul meu purtau negru. Toti plangeau. Ea era de vina. Ea murise.

Imi aduc aminte ca am ajuns la ea acasa pentru ultima data. Lumanari erau aprinse peste tot si mirosea a tamaie si priveghi. Nu stiam mirosul, dar acum, ani mai tarziu, acum cand am 34 de ani, acel miros ma zdruncina inca. Si parca simt acel miros in nari ori de cate ori aud ca a murit cineva.

Nu intelegeam nimic. Nu intelegeam de ce nu e, si nu intelegeam de ce nu aveam voie in sufragerie. Ce era acolo? Si de ce toata lumea iesea plangand de acolo? Inainte aveam voie. Imi aduc aminte cum plangea bunica si parca ii simt si acum durerea iar ea ia forma lacrimilor si tasneste din mine. Nu o pot opri. Nu o pot contine.

Am inceput sa plang. Si imi aduc aminte ca bunica mi-a spus: „Nu plange. Tu esti prea mica sa plangi si iti strici ochii tai frumosi. Uite, nu mai plang nici eu si, de acum inainte, tu esti fata mea in locul Icutei. Vrei?” Si am vrut. Si am fost si fata ei din acel moment, dar bunica nu a mai cantat niciodata.

Anii au trecut. Viata a reintrat pe fagasul normal, sau a intrat pe un fagas ce parea normal. Am crescut inconjurata de iubire si am ajuns la 13 ani. In viata mea simteam ca ma iubeau mai tare 2 persoane: bunica din partea tatalui si bunicul din partea mamei.

Bunicul din partea mamei se lupta cu un diabet care a sapat si a tot sapat in el pana l-a naruit. De cateva saptamani noi copii stateam la ceilalti bunici pentru ca mamaie Puica sa aiba grija de tataie Nicu. Seara de seara, mama si tata treceau pe la noi, se ascundeau impreuna cu bunicii in bucatarie, vorbeau si plangeau. Desi le simteam durerea si le vedeam ochii tulburi nu intelegeam.

Si apoi, intr-o zi, m-am dus la scoala stiind ca bunicul nu mai este. Imi aduc aminte ca imi era frica sa ajung acasa. Simteam pe piele privirea colegilor si a profesorilor intr-un mod ciudat. Parca ma ardea. In fata ochilor am aievea masa din sufragerie pe care era bunicul. De data asta m-au lasat sa intru. Dar eu nu mai stiam sa plang. Sufletu-mi ranit era confuz si amortit. Imi aduc aminte ca in timpul slujbei din biserica a cazul crucea de lemn ce se gasea la capul sau la picioarele constiugului. Unde anume nu mai stiu. Imi aduc aminte totul intunecat in jurul meu. Toti plangeau si eu nu intelegeam de ce nu pot sa plang. Si ii simteam ca vor ca eu sa plang. Ca asta ar fi fost normal. Dar nu puteam. Nu stiam unde sa imi caut lacrimile. Dar plang acum. Acum pot.

Ce imi aduc aminte din perioada urmatoare este sentimentul ca a murit singura persoana care ma iubea pe mine. Ce ma facea sa simt asta? Nu stiu. Erau multe, multe persoane in jurul meu care ma iubeau si totusi eu simteam ca s-a terminat. Si vroiam sa se termine. Ma rugam sa se termine. As fi incercat sa termin eu, dar toate planurile pareau sa nu fie foarte controlabile si exista riscul sa nu reusesc. Asa ca ma rugam. Norocul meu ca Dumnezeu avea alte planuri cu mine si nu m-a bagat in seama.

Eram clasa a 7-a si notele mele au scazut brusc de la 10 la 6. Eu, pana in acea clasa, nu am luat niciodata 6. Imi aduca aminte de un 3 la mate. A fost nevoie sa ma dea afara din clasa pentru ca nu ma mai opream din plans. Acel 3 a reusit sa faca ce nu a reusit sa faca moartea bunicului meu: sa rupa zagazurile. Am plans ore intregi. Am plans cu lacrimi mari si rotunde, cum plang acum cand caut in inima la rani vechi, mangaindu-le cu lacrimi si ajutandu-le sa se cicatrizeze frumos. In ziua acea prima buburuza a intrat in viata mea. Era un breloc albastru cu ceas care aparea cand aripile se deschideau.

Pierderile au ramas insa in suflet. Le simt sapate acolo. Le spal cu lacrimi. Imi aduc aminte ca bunica nu a mai cantat niciodata. Dar eu voi mai canta inca multi ani de acum inainte. Iar cand imi vin lacrimile, le voi lasa sa ma spele si voi canta doine.

Zambesc si iubesc

Am in jur oameni dragi, oameni pe care ii iubesc si care se gasesc in relatii pe care nu le inteleg, sau fac alegeri care din punctul meu de vedere nu au sens, sau se zbat cu probleme care de la mine par... ca ar avea nevoie sa fie transate clar. Dar nu-i nimic surprinzator pana aici. Ceea ce ma surprinde din ce in ce mai mult este capacitatea de a sta pe tusa. Ani la rand am sarit, m-am agitat, am luat foc pe interior si am ars pana la cenusa, am fugit, m-am zbatut pentru a ajuta, pentru a schimba, pentru a face sa fie bine. Dar binele il defineam eu, nu ei.

Ma uit acum in mine si observ calm. Observ acceptarea faptului ca suntem diferiti, ca facem alegeri diferite, ca avem solutii diferite asupra unor probleme pentru care avem perspective diferite. Iar solutiile astea sunt croite dupa „calapodul” fiecaruia. Si daca ar fi sa merg pe calapodul altcuiva s-ar putea sa fac basici, bataturi, rosaturi.

Ma uit apoi in jur si observ acesti oameni care imi sunt diferiti. Si ma uit din nou in mine si imi dau seama ca ii iubesc cu toate diferentele lor, sau poate tocmai datorita acestor diferente. Si imi dau seama ca atunci cand am inceput sa ma iubesc pe mine tot ceea ce ma facea diferita m-a facut sa ma iubesc. M-am indragostit de ceea ce era altfel la mine, si tot asa ma indragostesc de ceea ce e altfel la ceilalti. Si iubesc. Zambesc si iubesc.

Oare din momentul in care mi-am dat voie mie sa fiu diferita am inceput sa le dau voie celor din jurul meu sa fie diferiti?

Dar poti sa iubesti si sa nu iti pese? Adica se pune problema asa? Nu cred. Nu cred ca poti cu adevarat sa spui ca nu iti pasa. Dar cred si simt ca pot sa iubesti si sa lasi pe cel pe care il iubesti sa isi cladeasca o viata departe de tine, poti chiar sa il ajuti sa faca asta. 

Cum? Care ar fi motivul?

Simplu. Il iubesc si il las liber. Liber sa aleaga ce simte ca e mai bun pentru el, chiar daca asta inseamna poate o partenera sau un prieten care nu sunt eu, liber sa reuseasca in ceea ce isi pune in cap, liber sa greseasca si sa o ia de la capat, liber sa fie el insusi. Si fac asta tocmai pentru ca il iubesc laolalta cu visele lui, cu pasii lui care poate il duc departe de mine, cu sufletul lui care este liber. Il iubesc si am incredere in el cu tot ceea ce inseamna aceasta incredere. Dar mai ales am incredere ca el stie mult mai bine decat mine ce este mai bine pentru el.

Pe de alta parte ingradindu-l l-as transforma in altceva, in altcineva. As putea sa iubesc noul „el”? Poate. Dar cu siguranta il iubesc pe cel ce este. 

Si atunci... aleg sa iubesc. Aleg sa zambesc si sa iubesc pentru ca amandoua imi vin bine. Restul... e doar iubire.