Am
tot sapat in ultima vreme in mine si am tot dezvaluit rani ce se gasesc acolo,
mai mult sau mai putin cicatrizate, mai mult sau mai putin dureroase.
Impartasindu-le am primit la schimb impresiile celor din jur care ma iubesc.
Mi-am dat seama astfel ca exista un aspect care nu a fost vizibil in exterior.
Aceste rani, aceste cicatrici sunt ale mele si nu le-as schimba pe nimic in
lume. Schimbandu-le, renuntand la ele ar fi ca si cum as renunta la mine. Ele
sunt acolo, alaturi de alte intamplari din trecutul meu, caramizi ale fiintei
mele. Imi sunt dragi cu toata durerea si toate lacrimile pe care le scot din
mine. Le descopar cu curiozitatea unui copil si, pe masura ce le tot descopar,
ma indragostesc din ce in ce mai mult de mine, de sufletul meu.
Mi
s-a intamplat chiar sa primesc reactii de genul: dar daca nu ar fi fost asa,
daca ar fi fost altfel? Nu am raspuns la intrebarea: de ce a fost asa. Dar sunt
sigura ca asa a fost cel mai bine. Nu cred ca exista vreo persoana care sa
poata sa faca vreun strop mai mult decat ce a fost.
Multumesc
tuturor celor care m-au inconjurat cu iubire, m-au ocrotit si mi-au oblojit
ranile de care au stiut.
Multumesc
tuturor celor care ma inconjoara cu iubire, ma ocrotesc si imi oblojesc ranile
pe care le impartasesc.
Pentru
restul am eu grija, iubire si zambete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu